BIEFF - Intimacy in the Digital Age: Turism digital



Autor: Georgiana Muşat

2018-03-25



Dispuse ca vizite în lumi viitoare îndepărtate, într-o formă de turism digital, scurtmetrajele din calupul “Intimacy in The Digital Age” din cadrul BIEFF descriu relația tot mai controversată dintre umanitate și cyber-reality. Filmele tratează felul în care realitatea virtuală (deseori prezentă prin căști conectate la un sistem de operare gigant) începe să altereze percepția umană. În această condiție, orice tip de apropiere umană e filtrată sau mediată de un program care stabilește după niște algoritmi ce persoană este potrivită cu tine. Filmele prezintă compoziții vizuale neobișnuite - alăturând estetica manga cu cea a jocurilor video, imagini de pe Google Earth cu capturi de pe camere de supraveghere șamd. Fără a urmări întotdeauna un fir narativ, ci a fi mai degrabă o înlănțuire de viziuni post-umane, “Intimacy in The Digital Age” e unul dintre programele din competiția BIEFF care au tot mai multă relevanță când vorbim despre new media și posibilitățile de hibridizare ale cinemaului.

Information Skies

Information Skies (r. Metahaven, Coreea de Sud, 2017)

Un film eseu despre mutațiile tehnologiei și percepția realității, Information Skies e mai puțin o poveste închegată, ci mai curând o meditație non-lineară asupra unei lumi virtuale care începe să înghită realitatea. Voice-over-ul, rostit în limba maghiară și subtitrat în coreeană și engleză, vorbește despre o lume nouă, post-umană, în care realitatea și adevărul nu mai există cu adevărat, ci devin niște proiecții înșelătoare. Un cuplu intră într-o pădure imensă cu niște căști VR. După ce aceștia își dau căștile jos, pădurea devine de nerecunoscut - particule digitale mișună prin jur și fâșiile unui cer nou încep să se întindă spre pământ. Information Skies e un impresionat experiment vizual - de la animații live-action la estetica manga, formele geometrice încep să guverneze lumea, făcând-o de nerecunoscut.

Super Taboo

Super Taboo (r. Su Hui-Yu, Taiwan, 2017)

Su Hui-Yu pornește de la trecut - Taiwanul anilor ’80, când pornografia era interzisă; într-un parc, lipit de o stâncă, un bărbat la costum scoate din servieta lui conservatoare o carte erotică, pe care o citește cu voce tare, interpretând spre cameră, pe alocuri, mai cu emfază, înfloriturile poveștii de dragoste dintre o contesă și curtezanii săi. Aparatul de filmat începe să panorameze lent prin părculețul taiwanez, unde descoperim un alt tânăr care privește o revistă pornografică. El e ridicat de polițiștii comunitari, însă în jurul său încep să răsară tablouri erotice vivante, redate printr-un split screen; aceste bucățele înghețate în timp pot fi interpretate ca niște continuări ale poveștilor citate anterior, transpuse în realitatea contemporană. Astfel, personajele pe care le vedem performând sunt din prezent, iar ele sunt transpuse într-o perioadă nu foarte îndepărtată în timp, în care Taiwan-ul încă era dominat de pudibonderie. Contrastul dintre cele două e izbitor. Super Taboo poate să funcționeze și ca o discuție deschisă despre felul în care umanitatea vedea în feluri diferite în 1980 sexul.

Hotaru

Hotaru (r. William Laboury, Franța, 2015)

Hotaru mi-a adus aminte de o melodie, I’ve Seen It All, de Bjork și Thom Yorke:  I've seen what I was - I know what I'll be/ I’ve seen it all - there is no more to see. Martha e hipermnezică, suferă de o afecțiune patologică prin care își amintește toate detaliile vieții sale, toate apusurile, toate clădirile orașului său. E incapabilă de uitare, cu alte cuvinte. Profitând de abilitățile anormale ale fetei, cercetătorii o trimit în spațiu, unde va servi unei intermedieri între umanitate și alte forme extraterestre. Legătura Marthei cu Pământul e doar o voce, Bernard. Mintea fetei e un amalgam coerent de pășuni virtuale, care se apropie de estetica desuetă a primelor jocuri video (foarte pixelate); tot explorând-o, plictisindu-se de propriile amintiri, Martha descoperă relația cu Hotaru, un băiat pe care l-ar fi întâlnit în Tanegashima (un soi de Marienbad virtual), într-o seară. Odată ce se confruntă cu Bernard și află că Hotaru e doar o proiecție, lumea virtuală a Marthei începe să se distorsioneze treptat. Laboury pornește de la premisele SF ale lui Chris Marker din La Jetée (1962) și construiește un fel de playground foarte închegat stilistic, în care îmbină imagini de pe Youtube, Google Earth sau jocuri video cu imaginea monocromă a Marthei, văzută de o cameră de supraveghere.

Binary Love

Binary Love (r. Ewan Golder, Franța, 2017)

Universul din Binary Love preia estetica comic-books-urilor, îmbinând-o cu filmări reale (într-o manieră auto-reflexivă, ele lasă green screen-ul la vedere, făcând ca experiențele sexuale de pe ecran să pară și mai artificializate). După ce Eugene și Jessica se găsesc pe Dreamatch, un fel de Tinder ultra-hi-tech care își conectează utilizatorii pe tărâmul viselor, ei decid să se întâlnească într-o simulare. Odată ce-și pun căștile virtuale, cei doi intră într-o lume în care se pot întâlni cu versiunile lor din trecut și viitor. Această apropiere e totuși falsă și insuficientă, prilej pentru o discuție legată de sens și existență. Conectați la un aparat care le impune obediență, de pildă, această lume virtuală la care sunt conectați devine mai degrabă o maladie impusă, care are ca unic scop să consume substanța umană a indivizilor săi.

Our Skin

Our Skin (r. João Queiroga, SUA, 2017)

Our Skin pornește de la o premisă de film documentar: o conversație telefonică reală între Jane, o femeie transgender și Billy, un fost soldat în Afganistan; înregistrarea convorbirii e suprapusă cu imagini blurate din intimitatea fiecăruia. Treptat, în timp ce Jane și Billy încep să se deschidă, imaginile capătă claritate, dar și o nuanță onirică, cu dans contemporan în clar-obscur și supra-impresiuni pe mișcările dansatorului. Our Skin vorbește mai puțin despre digitalizare forțată, ci mai degrabă despre două tipuri diferite de traume, care se pot intersecta pe un singur teren, unul semi-virtual. Telefonul reprezintă aici, ca și în Binary Love, o modalitate de a uni două voci și mai puțin două persoane - într-un mediu intermediar, în care niciunul dintre ei nu poate fi expus până la capăt.