Editing History - Un nou trecut



Autor: Flavia Dima

2017-11-18



Anul acesta a avut loc ultima ediție a festivalului Temps d’Images din Cluj, un eveniment interdisciplinar care de-a lungul existenței sale a îmbinat în programul său piese de teatru sau de dans modern, performance-uri și proiecții de film. Anul acesta, festivalul a înființat secțiunea paralelă Editing History, al cărei conținut a fost selecționat de către Radu Jude, axată îndeosebi pe filme found footage, alias filme de montaj, care sunt compuse din imagini colate din materiale independente, preexistente – reportaje, home videos sau alte surse video, care nu au fost realizate de către regizorul filmului, care însă le alătură formând un discurs nou, diferit față de cel original. În textul de mai jos, voi analiza filmele străine care au fost incluse în acest program.

 

Recviem pentru supraviețuitori. Recuperarea memoriei prin cinema-ul de found footage

Dark Matter

Secțiunea a debutat cu prezentarea a cinci scurt-metraje selecționate de César Ustarroz, redactorul-șef al revistei Found Footage Magazine din Barcelona, singura publicație europeană axată în totalitate pe analiza cinemaului de montaj. Filmele din calup au fost: An Ecstatic Experience (Ja’Tovia Gary, 2015), Eût-elle été criminelle (Jean-Gabriel Périot, 2006), Dark Matter (Karel Doing, 2014), Mass for the Dakota Sioux  (Bruce Baillie, 1964) şi The Highwater Trilogy (Bill Morrison, 2006). Fie că discută despre evenimente socio-politice, precum mișcarea drepturilor civile, cel de-al Doilea Război Mondial sau colonizarea Americii, fie despre mediul înconjurător și arhitectura umană, acestea au readus la viață, prin intermediul imaginii de arhivă, amintiri și impresii despre persoane care nu mai trăiesc în prezent.

Într-o oarecare măsură, toate filmele prezentate în cadrul calupului operau modificări cu ajutorul efectelor speciale asupra materialului-sursă: fie prin artificii întâlnite relativ des, precum dubla expunere, slow-motion sau fast-forward-ul, fie prin introducerea intenționată a unor distorsiuni ale peliculei / imaginilor, sau prin suprapunerea unor animații peste cadrele filmate. În acest sens, scurt-metrajele prezentate de către FFM se apropie mai degrabă de filmul experimental decât de cel documentar. Cu parțiala excepție a lui Eût-elle été criminelle, filmele par să fie preocupate nu de afișarea și colarea unei istorii recognoscibile, de a o expune într-un mod narativ, ci mai degrabă să pună în discuție evenimente marginale, minore în contextul unei istorii mai ample, sau să expună memorii subiective (sau personale) folosindu-se de un discurs abstract.

Dark Matter

Din punct de vedere tematic, majoritatea scurt-metrajelor au discutat (în termeni mai mult sau mai puțin voalați) și despre latura politică a istoriei. Mass for the Dakota Sioux discută despre peisajul puternic industrializat din America post-colonială folosind drept coloană vertebrală structura unei slujbe religioase - o slujbă în numele miilor de victime ale invaziei Americilor, al căror sacrificiu este invizibil sub fațada industrializată a modernității. (Este o miză cumva similară cu cea din Illinois Parables, care a fost prezentat în acest an în secțiunea Parables of Today la NexT.) Eût-elle… și An Ecstatic Experience refocalizează două mari istorii ale secolului trecut printr-o prismă feminină: în timp ce primul expune umilirea publică a femeilor asociate liderilor naziști după căderea regimului de la Vichy, al doilea utilizează o perspectivă feministă intersecțională pentru a discuta ororile sclaviei din America. Amândouă filmele vorbesc despre umilințele specifice ale femeilor într-un patriarhat absolut, exprimate prin valențele unor contexte geografice și socio-politice distincte - însă chiar dacă oprimarea lor se exprimă prin tipuri de violență diferite, asupra unor grupuri distincte de femei, ele rămân totuși un testament al felului în care slăbiciunea acestora a fost exploatată de către ideologiile prevalente ale acelei ere.

 

Oh! Uomo (r. Yervant Gianikiani, Angela Ricci Lucchi)

Oh!Uomo

Prezentat în cadrul secțiunii Quinzaine des Realisateurs la festivalul de la Cannes în 2004, Oh! Uomo afișează cu o sinceritate brutală efectele războiului asupra corpului uman, explorând noțiuni precum mutilarea, handicapul congenital sau înfometarea care au cuprins Europa în perioada interbelică. Realizat în întregime din reportaje filmate imediat după Primul Război Mondial, filmul este un fel de antologie de orori, un body horror documentaristic care amintește de una din cele mai înnegurate perioade din istoria civilizației umane. Deși cea mai mare parte a filmului este construită în principal din imagini cu oameni schingiuiți, contextul socio-politic este intuit și, după cum vom vedea, expus în mod explicit la începutul filmului: astfel, corpul mutilat devine, în sine, un statement politic asupra ororilor războiului și a debutului mișcărilor fasciste.

Filmul pornește de la o serie de citate ale lui Leonardo da Vinci, introduse sub formă de cadre-text la început: sintagma Oh! Uomo provine dintr-o cugetare despre nevoia omului de a-și părăsi tărâmurile natale, în timp ce restul citatelor discută, printre altele, despre cum imagini ale suferinței acționează asupra conștiinței spectatorului. Alegerea acestor citate este în egală măsură una profund simbolică: prin folosirea vocii lui da Vinci, figura centrală a Renașterii Italiene și simbol al progresului atât din punct de vedere științific, cât mai ales și umanist, se subliniază prin contrast profunda abjecție morală a Italiei fasciste.

Poate cea mai interesantă alegere a co-regizorilor este să plaseze la bun începutul filmului o secvență de la începutul anilor ‘20 în care este arătată o adunare publică în jurul unui monument în fața căruia se desfășoară o slujbă oficiată de preoți catolici, sub privirea unui Benito Mussolini proaspăt-ales în funcție. Scena subliniază aberația totală a perioadei, în care Biserica pare a-și încălca orice principiu fundamental atunci când bate palma cu unul dintre cele mai monstruoase regimuri politice din istorie; aceasta semnalează, la un prim nivel, începutul ascensiunii fascismului în Italia - marcat, printre altele, de momentul în care Mussolini își schimbă poziția de la un ateism programatic la o puternică susținere politică și economică a religiei de stat, într-o mișcare calculată de obținere a susținerii populare. La un nivel mai profund, vedem ceea ce Pier Paolo Pasolini consideră ca este momentul în care Biserica Catolică se va compromite moral în mod definitiv în Scrieri Corsare, ca parte a descrierii sale privind modul în care puterea de stat și cea religioasă construiesc pacte simbolice, pentru a-și consolida reciproc puterea și a se legitima una pe alta. Așadar, slujba de la începutul filmului este de fapt o anti-slujbă: rolul ei nu este cel de a binecuvânta, ci cel de a blestema. Acest lucru este întărit de secvențele care îi urmează: imagini în culori negative ale armatei italiene traversând Alpii, sau secvențe din timpul invaziei fasciste a Etiopiei.

Ultima parte a filmului este compusă din materiale ce arată câteva tehnologii prostetice mai mult sau mai puțin rudimentare - brațe din alamă ale căror degete pot fi îndoite prin mișcări ale aumărului, sau un mecanism ce putea fi atașat brațelor amputate ale muncitorilor pe câmp, construite special pentru a-i ajuta la cultivarea pământului sau în timpul recoltei. Pentru un public modern, scenele intuiesc asupra echipamentelor contemporane pentru oameni care au suferit amputații sau malformații din naștere, un fel de happy-end cu gust foarte amar - în egală măsură, însă, ele indică felul în care știința umană trebuie contribuie la reconstrucția corpului, după ce tot aceasta se face vinovată de distrugerea lui.