Filme româneşti la 68. Berlinale: Touch Me Not



Autor: Flavia Dima

2018-03-06



Anul acesta, trei filme românești au fost prezente în cadrul Berlinalei, în cele mai importante secțiuni ale acesteia: Competiția Oficială, Panorama și Forum. Pe de o parte, cineastul Corneliu Porumboiu este prezent pentru a treia oară la Berlin, după scurtmetrajul Visul lui Liviu (2004) și Al doilea joc (2013), cu un documentar care s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea criticii internaționale. Pe de altă parte, trebuie menționat că Adina Pintilie este prima regizoare de origine română care să participe cu un film în competiția principală a Festivalului de Film de la Berlin (și care să și câștige premiul cel mare al festivalului, Ursul de Aur, cu filmul ei de debut) – iar alături de Ioana Uricaru, prezentă în secțiunea Panorama cu Lemonade, a stabilit un record pentru participarea feminină românească la un festival de film internațional, într-un an în care o proporție largă a premierelor sunt regizate de femei.

Pe scurt, câteva gânduri despre cele trei titluri locale care au fost incluse în secțiunile principale ale festivalui: Fotbal infinit, Lemonade (în prima parte a textuluiși Touch Me Not.

Touch Me Not 1

Touch Me Not (r. Adina Pintilie) – Competiția oficială (Ursul de Aur pentru Cel mai bun film)

 

Debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie nu se aseamănă cu nimic din ceea ce a oferit cinemaul românesc până în acest punct. Este o ruptură clară și profundă cu tradițiile de până acum, care își propune să ilumineze, analizeze și să deconstruiască atitudini legate de corp și sexualitate, care se desprinde aproape în totalitate de tradiția realistă a Noului Cinema Românesc cât și de definițiile acesteia ale meta-cinemaului,. Inedit este și faptul că Pintilie alege să utilizeze o distribuție multinațională, iar dialogurile sunt exclusiv în limba engleză.

Touch Me Not îmbină mai multe povești ale unor persoane care se confruntă cu propria sexualitate și corporalitate, chestionându-le prin varii experimente terapeutice și nu numai: Laura, o femeie care are probleme cu acceptarea contactului fizic și care are dificultăți în a se exprima (sexual și nu numai), Tudor, un bărbat suferind de alopecie care a dezvoltat o obsesie față de o fostă iubită și Christian, un bărbat paralizat datorită atrofiei musculare cervicale dar care găsește căi ingenue de a se bucura de trupul său și de a se accepta pe sine. Personajele se intersectează în diverse workshop-uri și întâlniri informale în care își confruntă fricile și (pre)concepțiile corporale și sexuale. Laura se întâlnește cu o suită de lucrători sexuali care o ajută să lucreze cu frica ei de contact și să atingă eliberare sexuală (printre aceștia numărându-se și Hanna, o femeie trans care aplică noțiuni terapeutice în munca ei). Tudor și Christian fac parte din același atelier care încurajează participanții să se atingă reciproc și să discute despre senzații și sentimente asociate atingerii și despre imaginea asupra propriului trup. Între experiențele, motivațiile și percepțiile personajelor se împletește și Adina (jucată – dacă se poate spune așa – chiar de Pintilie), o regizoare care încearcă să documenteze aceste eforturi ale protagoniștilor și care la rândul ei, pune sub semnul întrebării felul ei de a se apropia de aceștia, necesitatea demersului ei și  despre dificultățile de a fi atât în spatele, cât și în fața camerei.

Touch Me Not 2

Deși i se poate imputa un oarecare ermetism formal și tematic, Touch Me Not este un film care, prin propria sa construcție și natură, este vulnerabil și deschis criticii și chestionării de către spectator. Pintilie operează în mod conștient cu noțiuni precum voaiorismul și exhibiționismul, văzute printr-un filtru auto-reflexiv, care mizează pe sinceritatea tuturor celor care iau parte la actul artistic: a personajelor, a regizoarei și a procesului, drept întreg. Cu atât mai mult este releventă prezența semi-ficționalizată a lui Pintilie în film, având în vedere că se ridică problema intervenției ei versus capacitatea personajelor de a se deschide în fața camerei: ea își asumă rolul de reprezentator și de facilitator în universul personajelor și se dezice astfel de calitatea distantă a regizorului de ficțiune în timp ce acționează asemeni unui regizor de film documentar, supunându-se simultan criticii spectatorilor.

Filmul se expune riscului de a fi văzut ca fiind imperfect prin asumarea acestei posibile laturi ale sale, a faptului că nu poate fi total, sau absolut - mai ales fiind și un film care discută despre cum facem față propriilor imperfecțiuni, chestionând chiar acele concepte care ne fac să catalogăm anumite aspect ale fizicului și psihicului drept astfel. Caracterul profund metacinematografic este dat mai ales de scenele (frecvente) în care o privim pe Adina ca o imagine transmisă pe un interrotron – un mecanism conceput de documentaristul Errol Morris, care permite captarea de interviuri pentru filme documentare care, prin supraimpunerea unei imagini cu intervievatorul peste o lentilă de cameră, permite celui intervievat să  reacționeze ingenuu la întrebările sale. Una din cele mai emoționante scene inversează acest joc: Adina face schimb de poziții cu Laura, și, ajunsă în fața camerei, devine inconfortabilă – „This is a very hard place to be,” spune ea, cu un calm aparent, sub care clocotesc vizibil o sumedenie de emoții conflictuale.

 

 

Însă mult-titrata combinație între ficțiune și documentar pe care o propune Pintilie nu se exprimă sub forma unor linii clar delimitate între cele două – deși în anumite scene se poate intui o oarecare intervenție regizorală, de cele mai multe ori nu se poate emite un verdict față de realitata (sau irealitatea) imaginilor care ni se prezintă. Și, în final, acest lucru nu este speculat și ajunge chiar să nu conteze: it is what it is; este o experiență în sine. Iar dincolo de distanța uneori clinică pe care și-o asumă filmul față de personaje și de paleta de culori reci din compoziție, există și episoade aproape expresioniste: date pe de o parte de coloana sonoră eliptică și repetitivă asigurată de giganții muzicii industrial/avant-garde, Einstürzende Neubauten, dar și de o scenă într-un club BDSM, sau a uneia în care camera glisează cu blândețe, asemeni unei mâini mângâietoare asupra corpului lui Tudor și al iubitei sale, fără a fi în vreun fel intruzivă.

Dincolo de reacțiile din sfera publică la adresa filmului, din care o mare parte au fost negative și scandalizate, trebuie acceptat faptul că Touch Me Not nu este facil, destinat unui public larg și nici ușor de înțeles sau de digerat. E un film care își propune să fie dificil și care realizează necesitatea de-a fi așa, care este conștient că trebuie să ridice anumite întrebări importante dar deloc simple, și că disconfortul este necesar pentru a obține asta. Cu riscul de a se expune unor critici superficiale și, uneori, de-a dreptul vulgare și totalmente neinformate și jignitoare, Touch Me Not e un pariu câștigat față de cei care au capacitatea de a-l citi dincolo de conținutul său transgresiv, a celor care pot vedea dincolo de tabu și să înțeleagă cinemaul drept un mediu în care este reprezentată varietatea experienței umane.

 

Puteţi găsi aici prima parte a textului, care tratează Fotbal infinit (r: Corneliu Porumboiu) şi Lemonade (r: Ioana Uricaru).