Filmul de Piatra II: Femei în spatele camerelor



Autor: Alex Mircioi

2018-08-22



Unul dintre cele mai grele formate de scris este întotdeauna articolul retrospectiv despre un festival de scurtmetraje. Nu cel mai greu propriu-zis, cât cel pe care te urneşti cel mai greu să-l scrii (ca să adresăm şi perioadă lungă dintre Filmul de Piatra şi prezenta adresă). Cumva, nu există mare interes din rândul cititorilor, la care se adaugă presiunea faptului că printre numărul – să-i spunem – select de cititori se numără, cel mai probabil realizatorii.

Modul meu de a evita problema este să optez pentru o inventariere a direcţiilor estetice şi intenţiilor formale, şi nu o evaluare a lor. Aşa că, în cele ce urmează, voi vorbi despre două direcţii pe care le-am sesizat în selecţia Filmul de Piatra 2018. Pentru prima parte, unde discut puţin urmele ale NCR-ului în selecţie, puteţi intra aici.

Pentru oricine e familiarizat cu Girls on Film, poziţia mea, cât şi a Acoperişului faţă de ideea existenţei unui „stil feminin” e destul de clară – există cam atâtea stiluri, câte femei. Iar următoarele trei filme de scurtmetraj - tot ficţiune, tot în competiţia Filmul de Piatra – dovedesc exact asta. În aparenţă toate merg spre o abordare diferită de realismul NCR şi toate au o componentă ludică, fiecare abordează diferit zona pe care şi-o alege.

Nicio zi nu se compara cu o zi de vara

Nicio zi nu se compară cu o zi de vară (r: Denisse Conn Tubacu)e un scurt exerciţiu despre o fată care are probleme cu corpul ei, plecată într-o excursie la piscină cu colegii de clasă. Filmul prezintă itinerariul ei în jurul piscinei - îşi căută alte lucruri de făcut şi evită să se dezbrace - şi ieşirile nervoase pe care cea mai bună prietenă trebuie să le suporte. Vizual, Nicio zi e colorat, dar cu imaginile un pic şterse, e ca o fotografie care, de la căldură, îşi pierde din intensitatea culorilor. Conn Tubacu are grijă să îşi compună cadrele cu elemente pestriţe ivindu-se din câte un plan mai îndepărtat mereu, fie picioarele unor fete care se joacă, nişte tineri sărutându-se, jucând vreun joc sau, pur şi simplu, pete de culoare.

Sterne (r: Bianca Rotaru) este ceva mai bizar, cu un joc şi o regie (intenţionat) plate, contrastate cu o cromatică pastelată. O familie dezbinată încearcă să recompună, pentru o vizită la fiica lor aflată în comă, imaginea unei familii perfecte. Mama, motorul principal al acestui joc psihotic de-a fericirea, mimează o căsnicie împlinită cu tatăl (deşi acesta e deja împreună cu o altă femeie, mai tânără ca el) şi motivează, printr-o minciună, lipsa celuilalt copil al ei, totul într-un baby voice menit să liniştească fata inertă. Filmul începe cu o serie de cadre menite să stabilească nota bizară şi atmosfera de stranietate (un om aleargă şi dă peste un peşte eşuat în mijlocul pistei, mama distruge un tort pe care abia l-a făcut etc.), iar până se ajunge la salonul de spital şi disiparea iluziei (o ceartă a părinţilor devoalează realitatea relaţiei lor), eşti deja introdus într-o lume complet aparte.

Misterul unui caz simplu (r: Vera Surăţel) este, dintre cele trei filme de aici, cel care stilizează cel mai tare realitatea. Cu Mihai Călin şi Ioana Abur în rolurile principale, Surăţel reprezintă un fel de seventh year itch al unui soţ, care dezvoltă un crush obsesiv pe o tânără vecină. Pe măsură ce intră într-un vocabular din ce în ce mai (neo)expresionist şi naraţiunea devine mai disjunctivă, ponderea realităţii vs. cea a imaginarului devenind din ce în ce mai înclinată spre cel din urmă. Ca să explic acest lung şir de cuvinte pompoase, după ce a doua jumătate a filmului ne prezintă atât vecina, cât şi relaţia perfectă pe care o are cu fascinanta lui soţie, o mică intrigă de murder mistery combinată cu paranoia se conturează în mintea protagonistului şi dinamitează realitatea, transformând filmul într-un spectacol colorat al obsesiei protagonistului.

Practic, avem o mică scară a stilizării realităţii, de la Conn Tubacu, care reprezintă fidel, dar plastic realitatea, la Rotaru, care construieşte o realitate alternativă bizară, până la Surăţel care transformă realitatea după psihozele unui personaj. Toate cele trei au în comun un spirit ludic, iar, deşi nu putem vorbi despre „stil feminin” (chiar prima parte a acestui articol, care descrie filmul Andreei Lăcătuş şi influenţa lui Porumboiu, ar contrazice asta), este ceva de spus despre formulele cinematografice care au dominat producţiile româneşti din ultimii ani şi faptul că atât creatorii lor, cât şi protagoniştii lor erau bărbaţi. Să nu uităm că în ultimii ani singura femeie care a scos un film NCR-ist (în zona Puiu) a fost Ana Lungu cu al ei Autoportretul unei fete cuminţi (2015), iar ultimele două mari filme regizate de femei din acest an, Soldaţii. Poveste din Ferentari (r: Ivana Mladenovic) şi Nu mă atinge-mă (r: Adina Pintilie), se îndepărtează (destul de mult primul şi radical cel de-al doilea) de stilul NCR. Dar nu cred că acesta este locul, încă, pentru o discuţie despre machismul NCR-ului versus auctorialitate feminină. Ceea ce e clar este că aceste filme se îndepărtează de dramele bărbaţilor middle-class&middle-age şi/sau de un anumit tip de realism sobru în tratarea lor.

Toate ca toate, Filmul de Piatra, în ciuda problemelor adimistrative cu care se confruntă (şi vă invit să citiţi scrisoarea deschisă a lui Andrei Dăscălescu pentru o mostră), reuşeşte să strângă la un loc o colecţie foarte diversă de scurtmetraje, cu o pondere bărbaţi-femei destul de bună. Sunt scurtmetraje pe care e improbabil să le vedeţi la TIFF, şi nu din motive ce ţin de calitate.