Jurnal de festival - Plăceri vinovate. The Shape of Water



Autor: Alex Mircioi

2017-10-24



Dacă tot am început această serie de texte într-un ton destul de personal, ar fi şi păcat dacă aş schimba tonul şi aş încheia aceasta trilogie cu o analiză la rece. Slavă cerului, nu e cazul! Ultimul film pe care l-am văzut la Les films de Cannes a Bucarest m-a lovit fix în sursa cinefiliei mele – Epoca de Aur a Hollywoodului.

Ca să rezumăm povestea, rutina vieţii Elisei (Sally Hawkins) este deranjată atunci când un monstru marin (jucat de/modelat dupa scheletul-fetiş al lui del Toro, Doug Jones) apare la institutul de cercetare subacvativă la care ea lucrează ca femeie de serviciu. Fiind anul 1962, America este în plină tensiune cu sovieticii, orice nouă descoperire este pusă în slujba acestei curse, iar amfibianul amazonian nu face excepţie. Este datoria Elisei, împreună cu prietenii ei, Zelda (Octavia Spencer) şi Giles (Richard Jenkins), să-l salveze din mâinile agentului Strickland (Michael Shannon).

Structura narativă este cât se poate de americană, dacă ţi-ai lua ochii de la ecranul împopoţionat de imaginea lui del Toro şi ai verifica ceasul, ai putea să nimereşti cu precizie fiecare plot point şi când urmează să vină climaxul. Însă aici nu mi-a părut la fel de deranjant. Cred că o naraţiune mai dezlânată sau dedramatizată, mai art-house (deci anti-hollywood), ar fi făcut notă discordantă cu tonul general al filmului. The Shape of Water, de altfel, fură unul din trucurile clasic (în ambele sensuri) americane şi insuflă nişte viaţă siroposo-emoţionantă în naraţiune prin povestea de dragoste centrală. Acesta a rămas unul dintre cele mai cunoscute mecanisme hollywoodiene – oricât de alambicată sau neverosimilă este povestea, un strop de dragoste heterosexuală o face mereu mai uşor-de-empatizat-cu şi mai emoţionantă. La fel o foloseşte şi del Toro, ca să insufle nişte viaţă în pastişa sa cinefilă.

Shape of water

Tipologic, personajele sunt împărţite familiar – protagonist(a) cu o lipsă (vocea – anunţă de multe ori că se simte incompletă), personaje auxiliare (femeia de culoare, bărbatul homosexual, spionul rus – cu toţii cu inimă de aur) şi antagonistul (agentul american patriot, naţionalist, rasist). Însă această schemă pare articulată de mai multă conştienţă de sine (poate pentru că e 2017?) – tensiunile sociale ale vremii în ceea ce priveşte femeile de culoare şi a bărbatul homosexual (deşi încă destul de stereotipic reprezentaţi) îşi fac loc în poveste. La final (evit spoiler), rămaşi pe marginea acţiunii împreună, camera se îndepărtează de ei şi îi lasă să se piardă din nou în mulţime, oferindu-le un pic de autonomie care devoalează tocmai faptul că au fost mai mult auxiliari până acum, dar te face să scromoneşti prin cap informaţiile pe care le ai în minte – unde se duc acum? La ce se întorc?

Filmul ar putea face obiectul unor analize pe grile politice (clasă muncitoare vs. stat sau american vs. sovietic) sau queer (Cum arată iubirea? Se îndepărtează de heteronormativitate? Ce rol are bestialitatea?), dar eu mă voi rezuma – burghezeşte – la a vorbi despre cât de frumoase sunt cadrele şi cât de iscusit este melanjul între genuri.

În mod evident sursa principală a filmului este filmul SF, cu creaturi şi monştri, dar este împopoţionat cu multe referinţe la musical-uri. Secvenţe alb-negru cu starlete din ’40-’50 cântând şi cadrele mâlos-verzui cu monstrul marin sunt intercalate, şi chiar converg într-o secvenţă onirică de dans şi cânt cu Elisa şi the thing. (Mai mult, lupta ei între sunet şi tăcere găseşte un spaţiu de confort în paşii de step, în care izbucneşte de câte ori se simte mai fericită.)

Desigur, filmul are multe probleme, pe care aş fi mai înclinat să le discut dacă nu m-ar fi lovit fix în iubirea mea vinovată faţă de epoca studiourilor, dar consider că faţă de alte exporturi americane, The Shape of Water alege să lucreze conştient cu nişte tipare. Deşi te poţi întreba de ce să mai faci asta în contextul în care sezonul toamnă-iarnă aduce cu sine zeci de filme care le reciclează luându-le de bune în cursa pentru Oscaruri, eu găsesc cel mai nou film al lui Guillermo del Toro fermecător.