Jurnal de festival - Trei despre iubire, trei despre cinema



Autor: Alex Mircioi

2017-10-16



Am ratat complet prima zi de Les Films de Cannes a Bucarest şi în a doua am văzut doar filme care n-au fost anul acesta la Cannes – Eastern Boys (2013, r: Robin Campillo), Armonii Werckmeister (2000, r: Bela Tarr) şi work in progress-ul În aşteptare (2017?, r: Mihaela Popescu)- , dar în a treia m-am dedicat festivalului şi am fost să văd două filme cu Louis Garrel şi cel mai nou Claire Denis. Toate trei vorbesc despre poveşti de dragoste destul de diferite între ele, toate trei vorbesc (cel puţin din punctul meu de vedere) despre cinema.

 

 

Fantomele lui Ismaël (2017, r: Arnauld Desplechin)

Cel mai nou film al regizorului francez vine la 25 de ani de la primul său film la Cannes La sentinelle (1992) şi este o melodramă auto-conştientă, care aduce împreună un grup de actori cunoscuţi pe nişte roluri bizare, într-o poveste bizară, cu o structură bizară.

Regizorul Ismael (Mathieu Amalric) încearcă să facă un film despre fratele său spion-diplomat Ivan (Louis Garrel), în timp ce relaţia sa amoroasă cu Sylvia (Charlotte Gainsbourg) este tensionată de revenirea fostei lui soţii, Carlotta (Marion Cotillard), după o dispariţie de 21 de ani (opt luni şi şase zile). Colac peste pupăză, are şi o insomnie (pe care încearcă să o trateze cu un cocktail de somnifere şi alcool) care dinamitează de la un punct încolo naraţiunea (deja alambicată) şi dizolvă orice limite între real, fictiv şi imaginar. Încă de la început cadre din filmul pe care Ismael îl scrie (şi mai apoi filmează) se succed fără vreo delimitare clară cu cele din viaţă „reală” a protagonistului şi cu flashback-uri clarificând începuturile relaţiei sale cu Sylvia.

Această etichetă de „melodramă”, care a devenit un fel de injurie adusă dramelor psihologice prea siropoase, stă destul de confortabil pe filmul lui Desplechin, care explorează la maximă intensitate emoţinală nişte situaţii la limita cu siroposul (soţia întoarsă după ani de hoinăreală meditativă, iubita rănită de această apariţie şi relaţii familiale tensionate pe fiecare ax, pe lângă o reprezentare a procesului de creaţie într-o cheie clişeizată – o experienţă tulburătoare, care distruge artistul/autorul).  

Criticii spun despre film că ar fi plin de elemente autoreferenţiale din filmografia lui Desplechin şi că ar fi interesant de văzut pentru orice connaisseur/fan al autorului. Eu nu sunt niciunul dintre ele şi tot mi s-a părut un film ce merită văzut, pentru orice spectator care nu se teme de prea multe sentimente îndesate într-un film.

Din păcate acest film nu va mai avea proiecţii în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest, dar merită vânat pentru când va mai apărea.

 

 

Le redoutable  (2017, r: Michel Hazanavicius)

O adaptare după romanul autobiografic al Annei Wiazemsky, Un an après (2015), semnată de Michel Hazanavicius care deja s-a afirmat ca un regizor cinefil-pastişător cu The Artist (2011). Le redoutable spune povestea scurtei căsnicii dintre actriţa Anna Wiazemsky (interpretată de Stacy Martin) şi Jean-Luc Godard (Louis Garrel) în timpul unui moment de răscruce în filmografia sa (trecerea înspre filmele politice, după La Chinoise, 1967) şi de revoluţia în interiorul Franţei, Mai ’68.

Aş începe analiza spunând că filmul poate să pară inofensiv şi minor sau dezgustător şi frustrant în funcţie de cât de mult spectatorul ţine la Jean-Luc Godard (sau îl place pe Louis Garrel). Toate evenimentele de mai sus devin date într-o ecuaţie scenaristică, foarte matematic-americană, decorată cu câteva momente de auto-reflexivitate (exploatate comic de cele mai multe ori: Louis Garrel livrează un monolog despre cât de ingrat este să fii actor, apoi se întoarce spre cameră şi semnalează faptul că – parafrazând - „dacă pui un actor să spună că toţi actorii sunt proşti o să o facă”; sau cei doi actori stau complet dezbrăcaţi şi au o discuţie despre necesitatea nudităţii în filme etc.). Vizual, Hazanavicius face trimiteri la diverse momente din filmele lui Godard, dar influenţa principală este La Chinoise, cu cromatică sa roşu-alb-albastră şi cadrele „planimetrice” curăţele. De altfel, prin toate aceste elemente pastişate filmul prinde o energie vizuală, cu mişcări de cameră şi moduri de a decupa care te fac atent la cum e făcut filmul şi cum îţi este dată informaţia.

Acestea fiind zice, Le redoutable este destul de eficient şi american-schematic în încercarea de a vorbi despre politică vremii şi modul cum este ea asimilată de revoluţionarul Godard şi burgheza Wiazemsky, rămânănd tributar filmelor lui Godard pre-La chinoise (pe care tot filmul regizorul-personaj le reneagă).

Pentru orice fan al comediilor cinefile, al imaginilor frumuşele (şi al bărbăţilor care arată ca Louis Garrel, şi femeilor care arată ca Stacy Martin nud) Le redoutable are o ultima proiecţie în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest pe 17.11.2017 (marţi), la ora 18:15, la Elvire Popesco.

 

 

Un beau soleil intérieur (2017, r: Claire Denis)

Ultimul film pe care l-am văzut ieri este a fost şi filmul pe care îl aşteptam cel mai tare. O foarte bizară comedie romantică, despre rendez-vous-urile unei pictoriţe instabile interpretată de Juliette Binoche.

De-a lungul filmului, Isabelle trece din tentativă de relaţie în tentativă de relaţie cu o multitudine de bărbaţi fie indisponibili emoţional, fie căsătoriţi (deci indisponibili în orice alt sens). Deşi este şi mamă şi are şi o profesie, ambele laturi ale personajului sunt expeditiv prezentate, punctul focal al filmului fiind căutarea ei perpetuă pentru dragoste, adevărata dragoste.

Claire Denis se joacă foarte ironic cu această formă a comedie romantice şi foarte cinică în ceea ce ce priveşte acest quest (deseori însărcinat femeilor) de găsire a iubirii. Două dintre cele mai memorabile secvenţe sunt: (1) secvenţă de dans în care Isabelle şi un bărbat (care ne este necunoscut la acest moment) se văd from across the room, se privesc comic-fascinaţi şi se îndrăgostesc instantaneu, mişcându-se languros pe (un cover după) At last-ul Ettei James şi (2) un joc de seducţio-manipulare între Isabelle şi un actor (care până la acel punct flirta destul de intens) în care niciunul nu vor să-şi asume că vor să facă sex, deci încearcă să plaseze responsabilitatea pe celălalt.

Isabelle este în mod constant tulburată,  plânge sau e pe punctul să plângă  din cauza acestui hazard nefast care o împiedică de a a-şi găsi adevărata dragoste, părând un fel de parodie (destul de complexă) a personajului feminin tipic a cărei viaţă se învârte în jurul bărbaţilor şi iscatului cu scandaluri melodramatice. Denis încearcă să răstoarne acest stereotip studiindu-i toate ifosele timp de o oră jumătate, iar tocmai asta îl face comic. Regizoarea încearcă să te împingă să râzi de ce îţi arată (lucru care s-a dovedit derutant pentru spectatorii de la proiecţia la care am fost eu).

Vă invit să vedeţi filmul pe 19.10.2017 (joi), la Cinemateca Eforie, pentru că nu e clar cine şi când îl mai aduce