NexT Sneak Peek (I)



Autor: Georgiana Madin

2015-04-15



Am ales cu ochii închişi câteva scurtmetraje din Competiţia internaţională a Festivalului Internaţional de Film NexT şi mă bucur să împărtăşesc mai jos revelaţiile mele aleatorii.

 

Wall (r. Andra Tévy, 2014)

Mur

Unul dintre primele scurtmetraje din competiţia internaţională e preocupat, ca multe alte filme cuprinse în selecţia de anul acesta, de tratarea unor problematici feministe sau de reflectarea lor critică prin ochii femeilor. Protagonista din filmul Andrei Tévy, o femeie modestă şi tăcută în jur de 50 de ani, cu o privire aproape suspicioasă faţă de lumea din jur, lucrează la o sală de escaladă, unde face curăţenie şi are grijă ca totul să fie securizat atunci când închide pentru a pleca acasă. Nu e cazul şi în această seară de iarnă din apropierea sărbătorilor de Crăciun, când e nevoită să ţină locul unui alt angajat, iar una dintre ferestrele aflate cel mai sus nu răspunde la comanda automată de închidere, lăsând ninsoarea să cadă înăuntru. Imediat ce forfota căţărătorilor scade şi protagonista noastră rămâne singură să cureţe până la perfecţiune cu aspiratorul industrial, sala de escaladă se deschide ca un imens spaţiu al posibilităţilor, iar peretele cu obstacole începe să vibreze ca un mamut trezit din somnul lui de sub gheţuri. Dincolo de a vorbi despre frici insuperabile, Wall merită văzut pentru schimbarea pe care o suferă protagonista şi sala de escaladă when no one else is watching.

 

Lăcomie endemică (r. Natalia Dziedzic, 2014)

Lakomstwa

Hey, Polish cinema! N-am ştiut că poţi să respiri atâta erotism doar vorbind despre crabi şi albine. Sau despre răcuşoare şi bondari care stau la taifas pe o picătură de miere. În scurta mea viaţă de crustacee, am aflat că polonezilor le plac doar subiectele serioase şi grele, despre un neam de eroi care a supravieţuit fără să aibă o ţară. Dar uite că Natalia Dziedzic a trasat o animaţie inspirată de o zi de vară la plajă, a cărei curgere lentă e la fel de senzuală ca mierea care se scurge de pe acele gaufres savurate de oamenii de sub umbrele. Crabii îşi întind cleştii peste tot ca să o guste, iar albinele o văd caleidoscopic prin atâţia ochi, că nu se mai pot stăpâni de dorinţă. Undeva pe terenul ăsta de luptă care pare crâncenă, dar e doar letargică, o femeie-rac îl prinde în cleştii ei pe un marinar-bondar. Restul sunt fapte de vitejie ce nu pot fi descrise în cuvinte.

 

Rulează la Cinema Studio, joi, 16 aprilie, ora 17:00.

 

 

Stella Maris (r. Giacomo Abbruzzese, 2014)

Abbruzzese

E un lucru cunoscut că cinemaul italian trece printr-o criză severă, care se tot adânceşte odată cu scufundarea perspectivelor economice ale tinerilor; ca să dau doar un exemplu, eu una nu pot să îmi scot din minte dezamăgirea pe care am avut-o cu unul dintre filmele recente care încearcă să reflecteze onest impasul identitar al acestei societăţi, dar sfârşeşte prin a adopta tipul de conţinut şi mecanismele tabloide de storytelling brevetate de gigantul Mediaset al lui Berlusconi – Reality (r. Matteo Garrone, 2012) – şi devine o zeamă la fel de lungă ca reality show-urile pe care le atacă. Ei bine, Stella Maris stabileşte un foarte binevenit constrast cu acest tip de eşec, plasându-se aparent neambiţios într-o comunitate rurală de la malul Mării Mediterane, unde singurul eveniment important, atunci când nu se aruncă cu petarde, e lansarea anuală pe apă a unei statui a Fecioarei Maria, sub atenta veghere a demnitarilor. Surpriza e că în filmul lui Abbruzzese, politicianul corupt, catolicismul neclintit al italienilor, lipsa malignă de perspective, întemniţarea la propriu şi la figurat a tinerilor (rebeli) şi absurda speranţă în miracolele religioase – nişte tropi deloc noi în discursul italian – îşi dau mâna într-o poveste cu accente suprarealiste şi alegorice, care, în ciuda incredulităţii mele iniţiale, articulează o primă viziune lucidă şi coerentă asupra impasului pomenit mai sus; în acelaşi timp, e incredibil că o Fecioara Maria cu LED-uri poate să spună atât de multe despre o societate într-un timp atât de scurt.

 

Jung Forever (r.Jean-Sébastien Lopez, 2014)

Rozann

În continuarea tematicilor feministe, scurtmetrajul care îl preferă pe Jung lui Freud ni-l introduce întâi pe psihoterapeutul recent divorţat, Alexander, care are parte de o vizită neaşteptată şi prin efracţie la noua lui locuinţă. Întâietatea lui ca protagonist este furată de o tipă un pic zănatică cu părul roz bonbon, o fostă pacientă care pare chitită să îi piardă ziua şi să îi intre cu bocancii în viaţa personală. Alexander se chinuie să păstreze limitele etice ale relaţiei terapeut-pacient, dar după o scurtă interacţiune tensionată lasă garda jos şi îi permite zănaticei să-şi desfăşoare drama – despre care pot să dezvălui doar că vizează o problemă ardentă legată de fiziologia feminină, abordată nu doar o dată în selecţia din acest an. Deşi Alexander nu renunţă complet la barierele impuse de profesie, faptul că priveşte pentru prima dată un caz şi altfel decât clinic şi fără implicare personală pare să îi provoace un breakthrough, iar puţinele destăinuiri pe care i le fură tipa acţionează ca un fel de terapie pentru el.

 

Rulează la Cinema Studio, joi, 16 aprilie, ora 20:00.

 

 

Cambodgia 2099 (r. Davy Chou, 2014)

Reve

Filmul lui Davy Chou nu spune nimic în mod direct despre Pol Pot şi masacrul Khmerilor Roşii, dar cei doi prieteni care îşi petrec amiaza pe o rampă de beton de pe Koh Pich (Insula Diamantelor), contemplând fie trecutul îndepărtat, fie viitorul îndepărtat, nu par să facă referire decât la traume nerezolvate şi la dorinţa de a evada într-o altă dimensiune, una eventual utopică şi fără o istorie dureroasă. Ambii ignoră potenţialul unui Vis Cambodgian care răsare odată cu zgârie-norii şi coloşii modernităţii din spatele lor; lupta pe teren propriu pare pierdută. În timp ce unul dintre ei e mai pragmatic şi motivat să plece pe Tărâmul Făgăduinţei aka S.U.A., celălalt vede momentul zero al existenţei lui într-un vis care presupune o pijama roşie, o cască de motocicletă şi un set bine definit de mişcări de dans; tot ce crede el că trebuie să facă e să repete ritualul din vis şi va fi transportat în anul 2099. Exponent al cinéma du look, cu o imagine care expiră prin toţi porii torpoarea Insulei, scurtmetrajul lui Davy Chou nu spune o naraţiune în sensul clasic, ci e mai degrabă o încercare de a pătrunde pe foarte ocolite în psihologia celor doi tineri cambodgieni confuzi şi de a surprinde un scurt moment din atmosfera de visare a locului din care vor să plece, un loc care se revelează a fi cu totul altceva decât ceea ce saltă inima turistului în căutare de exotism.

 

Boala lămâii (r. Jeremy Rosenstein & Kaspar Schiltknecht, 2014)

Doar uitându-mă pe catalogul NexT, numele Le mal du citron mi-a sunat în urechi voios, fără griji, dar şi enervant de ştrengăresc, pentru că nu îţi poţi închipui ce boală poate avea lămâia. Sau, dacă lămâia se poate îmbolnăvi, atunci sigur lumea se duce de râpă. Din păcate, n-am desluşit ce o cauzează, dar am urmărit îndeaproape şi cu maximum de interes o dramă lejeră în doi, în care el îi este ei alături la fiecare pas – chinuindu-se să dezamorseze situaţia, atunci când viaţa ei se destramă şi devine un non-sens în căutarea obsesivă a unei moşteniri de la tatăl care s-a sinucis. Ca abordare stilistică, filmul mi-a amintit de recenta comedie franceză Vincent n'a pas d'écailles (r. Thomas Salvador, 2014), nelansat pe ecranele din România; minus partea supranaturală a filmului de mai sus, Boala lămâii dispune de aceeaşi tăcere relaxantă în doi, aceeaşi uşurătate a vieţii şi acelaşi umor stârnit de incidente mărunte care ameninţă să capete proporţii melodramatice la o scrutare prea minuţioasă. Rămâne de văzut dacă el poate contracara cu graţie şi bună dispoziţie fiecare pasă proastă a ei; poanta cu sosul pesto merită însă şi o dublă vizionare. Măcar acolo ştim sigur că ne trebuie o lămâie sănătoasă.

 

Rulează la Cinema Studio, vineri, 17 aprilie, ora 20:00.

 

Toate cele trei proiecţii vor fi urmate de sesiuni de Q & A cu realizatorii filmelor.