Preview BIEFF - Eu te-am făcut, eu te omor



Autor: Cristian Drăgan

2017-03-23



Eu te-am făcut, eu te omor este un film dificil de urmărit, nu datorită vreunei complexități narative ori structurale, ci fiindcă emană aceeași aură (de voyeurism) cu cea a unui obiect care nu-ți aparține sau a unui document personal peste care nu ar trebui să-ți arunci ochii.

Prin acest film, Alexandru Petru Bădeliță continuă seria de scurtmetraje experimental-autobiografice din care amintim: Mama Roma (2010), Pescuitorul de imagini (2012) și Autism (2013). Toate se remarcă printr-un stil vizual inconfundabil, inspirat în egală măsură de colajele dadaiste și pop art, și printr-o precizie în execuție (cuplată cu o atenție aproape maniacală pentru detalii). Bădeliță alege materiale din propria sa viață (desene din copilărie, capturi VHS, fotografii de familie) pentru ca mai apoi să le (re)semnifice în filmele sale. Din acest punct de vedere Eu te-am făcut, eu te omor este, poate, cel mai radical proiect de-al său de până acum.

Filmul pornește de la un portret de familie (compus de fapt din trei fotografii separate, a fiului și părinților, lipite cu bandă adezivă – singura fotografie a lor împreună), peste se interpun care desene, ca de copil, umplând încet spațiul rămas gol între aceștia și aducându-i mai aproape, cel puțin în imaginație. Copilul din film, ajuns la maturitate, își explorează propriul trecut. Camera plutește peste fotografiile care se descompun, lăsând locul bruiajelor video. Cele câteva siluete rămase par a înota într-un imens ocean de zgomot static. Pe măsură ce copilul înaintează prin amintiri, se întrevăd secvențe ca de coșmar. Decupajele creează o lume lipsită parcă de vreun fundament spațial: o vizualizare a unei memorii fluide în care amintirile și visele se îngrămădesc unele într-altele. Prin această lume ne poartă numai vocea lui care, din când în când, dă cuvântul și părinților săi. Sunt scoase la lumină acele imagini ale copilăriei care ajung să îi obsedeze. Tatăl își amintește cum, înainte de a se așeza pentru pedeapsă, obișnuia să-și ascundă în pantaloni un caiet ca să nu simtă greutatea loviturilor. Mama retrăiește groaza pe care a simțit-o în momentul pierderii propriului părinte. În tot acest timp, camera traversează același spațiu dens, suprasaturat de imagini și proiecții mentale, fotografii și desene animate. Toate amintirile converg însă mereu într-același punct. Imagini ale morții punctează în treacăt întreg filmul. Copilul povestește despre viața lui în satul său natal, despre visele pe care i le trezeau imaginile cu zgârie-nori de dincolo de ocean despre teroarea pe care a simțit-o atunci când tatăl său l-a amenințat cu un cuțit de bucătărie, despre cum în unele zile nu mai voia să vină acasă de la școală, despre frică și izolare. Tot acest parcurs trimite către o elaborată punere în scenă. Decorul ca de carton amintește de acele serbări de grădiniță sau de școală primară. Întregul filmul pare vizualizarea unui teatru interior.

 

 

Spectacolul rezultant al acestei vivisecții (suspectăm, dureroase) este pe alocuri dificil de urmărit fiindcă hiper-estetizează ciclul violenței familiale – violență ce a avut ca efect, după cum o mărturisește și mama din film, o închidere în sine a copilului, o cicatrizare a personalității sale, refugierea sa în lumi imaginare și, în ultimă instanță, chiar realizarea acestui film. Din acest punct de vedere, Eu te-am făcut, eu te omor nu este numai un exercițiu de (auto)psihanaliză sau un produs menit să implice moral privitorul, ci și dovadă că oricine, cu destulă determinare, își poate depăși problemele emoționale.

Elaborat, confesiv, surprinzător de candid și pe alocuri patetic, filmul lui Alexandru Petru Bădeliță surprinde și, în același timp, te angrenează într-o complicitate tacită. Urmărindu-l, ai uneori senzația că te afli în fața unei imense tapiserii construite cu răbdare și meticulozitate,  care poate fi apreciată numai dându-te câțiva pași înapoi.