Preview BIEFF - Poesia sin fin



Autor: Alexandru Vizitiu

2017-03-26



Poesía sin fin / Endless Poetry (Poezie fără sfârșit) este, ca La danza de la realidad (Dansul realității, 2013, primul dintre cele șase filme planificate pentru acest proiect), un film pentru prieteni (și fani, deși acești doi termeni sunt probabil interșanjabili în mintea lui Jodorowsky). Realizat din fonduri colectate prin intermediului surselor de crowdfunding, astfel încât Alejandro Jodorowsky să aibă control creativ total asupra producției – problemele sale cu producătorii (the money men) este motivul principal pentru care acesta a realizat doar nouă filme în cincizeci de ani –,  regizorul continuă călătoria autobiografică, confesională, (auto)referențială, suprarealistă și psihologic-clătitoare, prin care își înșiruie în film amintirile vieții sale lungi.

Terenul acoperit de acest film nu este nou. Cum am scris mai sus, Poesía sin fin este un film pentru prieteni, pentru cei care cunosc deja viața și filosofia lui Jodorowsky, și recunosc cu ușurință aluziile la filmele, cărțile, benzile desenate sau interviurile acestuia. Spre exemplu, în scena introductivă a poetului Enrique Lim, fața acestuia este ascunsă de o oglindă – o aluzie la o poveste din zilele regizorului ca păpușar, în care o femeie se îndrăgosteșete de un bărbat al cărui cap era o oglindă (carevasăzică, s-a îndrăgostit de propria reflecție); povestea e amintită de autor în cartea de interviuri Scared Trickery and the Way of Kindness: The Radical Wisdom of Jodo. De asemenea, violența și cruzimea de pe străzile lui Santiago, împreună cu motivul oedipian, amintește de Santa Sangre (1989), scenele de sex de El Topo (1970).

Trebuie precizat că publicul care nu este familiarizat cu Jodorowsky nu se va pierde neapărat. Deși mai toate filmele sale sunt labirinturi semiotice, regizorul chilian rămâne unul dintre cei mai accesibili și populari suprarealiști, pentru că resursele cu care acesta își construiește poveștile sunt tradiții și noțiuni (filosofia Zen, simboluri creștine, astrologia, Tarotul) care au intrat (cel puțin superficial) în cultura populară. Prin urmare, spectatorul neinițiat îl poate urmări ușor.

 

 

În fine, primul sfert din Poesía sin fin reia, reanalizează și (mai ales) zdruncină drumul inițiatic prin care Alejandrito (jucat aici, precum și în La danza de la realidad, de Jeremías Herskovits) s-a eliberat (parțial) de traumele și fobiile copilăriei, iar tatăl – Jaime (jucat în ambele filme de fiul cel mai mare al lui Jodorowsky, Brontis) – s-a împăcat cu trecutul sub semnul dictaturii. În acest prim act, orice urmă de evoluție din partea protagoniștilor, tatăl și fiul, a fost dată uitării, iar dinamica pare să se fi resetat. Astfel, Jaime rămâne, în ciuda micilor realizări din primul film, un tiran (ce amintește d.p.d.v. vizual de Stalin), care își conduce cu o mână de fier noul magazin din Santiago (după ce l-a abandonat pe cel din Tocopilla) și a găsit un motiv nou să-și urască fiul – vina cade pe paiunea incipientă a lui Alejandrito față de poezie, grație operelor lui Mario Vargas Llosa. Fiul este din nou nesigur de el și ținut în loc de forțe exterioare, obstacole în drumul său spre împlinire și autorealizare. Aici, el se confruntă cu ipocrizia familiei tradiționale – antipatia pe care Jodorowsky o are față de rudele sale (care își însușesc cele mai nefericite stereotipuri ale poporului evreu) a fost un factor important în filozofia sa antireligioasă, dar pro-spirituală –, (din nou) cu tatăl – din motivul enunțat mai sus –, cu lipsa unui tutore (sau guru) care să-l ajute să-și perfecționeze noua pasiune, cu trezirea sa sexuală. Și pe măsură ce se confruntă cu fiecare obstacol, finisând astfel călătoria din primul film, începe o nouă etapă crucială din viața sa, în care Jeremías Herskovits este înlocuit de Adan Jodorowsky (cel mai tânăr din fiii lui Jodorowsky).

Restul filmului acoperă tinerețea lui Alejandrito (devenit Alejanndro) petrecută în rândul artiștilor avangardiști din Chile în anii ’40. Cele trei mari figuri din această perioadă, prezentați ca o familie simbolică, oglindesc familia reală: Nicador Para (Felipe Ríos), prima mare influență din viața protagonistului, devine un ghid spiritual și moral într-un fel cum tatăl biologic nu poate fi; poeta Stela Díaz Varín (Pamela Flores, care o joacă și pe mama lui Alejandro) îi oferă căldură, protecție și prima experiență sexuală; Enrique Lim este dublura regizorului (atât prin valențele artistice, cât și vizual, personajul fiind aranjat să arate cât mai mult cu Adan). În plus, reia mai multe din motivele și simbolurile găsite în primul film – părul ca un simbol pentru identitate și evoluție, melodia elegantă și hipnotică Los Mineros (compusă de Adan) ce se aude într-un moment revelatoriu.

Reluarea acestor elemente – motivele, simbolurile și arhetipurile – atât de importante din La danza de la realidad (și mai toată opera lui Jodorowsky) pentru etapa care constituie miezul lui Poesía sin fin demonstrează o trăsătură importantă a filosofiei lui Jodorowsky. Pentru el, procesul de clătire a fobiilor, de autodescoperire,  este unul continuu. Nu există o revelație supremă, aceasta ar risca să ne înghețe în loc, într-o singură stare, sau într-un anumit punct. De fapt, viața pentru regizor este un drum nesfârșit, în care o călătorie nouă o oglindește pe cea anterioară, iar ritualurile pe care le folosim pentru a atinge un moment de grație sunt întotdeauna aceleași.