Swagger - Paradisul din ghetou



Autor: Andreea Chiper

2017-11-20



De la videoclipuri muzicale şi comedii nu chiar convingătoare (cum e Robert Mitchum est mort, coregizat alături de Fred Kihn), Olivier Babinet face surprinzătorul salt către un hibrid pitoresc-glumeţ între genuri cinematografice. Swagger (2016) este o docuficţiune jucăuşă care tratează o realitate cât se poate de izbitoare, făcând slalom printre intimităţi şi stângăcii adolescentine. Filmul e continuarea unui proiect social în care Babinet a consiliat un grup de tineri dintr-o periferie din nord-estul Parisului, un habitaclu al minorităţilor etnice ameninţat adesea de conflicte. Abia în acest context devine interesant demersul artistic: drame care ar fi putut genera un documentar cenuşiu fuzionează într-un peisaj uman plin de căldură.

Panoramicul de început printre blocurile din Aulnay-sous-bois e urmat de invadarea interioarelor în care locuiesc protagoniştii (şi a anumitor modern private places de tipul postărilor pe Facebook); urmează apoi un cadru paradisiaco-romantic în care camera fixează nişte iepuri zbenguindu-se în gazonul unui liceu de cartier. Toată introducerea asta de basm are doza ei de ironie: în fapt, lumea tinerilor din ghetou e departe de o viziune atât de optimistă, cu toată luminozitatea figurilor intervievate. Reuşita acestui film stă mai ales în naturaleţea personajelor încă neieşite de sub nimbul copilăriei. Toţi se deschid în faţa camerei, în ciuda unor timidităţi stânjenitor-ingenue (uneori cu tentă patologică), iar în confesiuni întrezărim irizaţii de umor naiv, izvor al farmecului lor de pe tot parcursul filmului. Exemplele sunt savuroase: un băiat en vogue aspiră la o carieră de stilist parizian, altul poartă zilnic un costum sobru-elegant, în timp ce o copilă îl găseşte grotesc pe Mickey Mouse. Acestă plasare frontală a adolescenţilor e cel mai sensibil nivel al filmului şi totodată cel mai discutabil; prin alegerea întrebărilor şi glisarea către subiecte controversate, regizorul îşi asumă o poziţie riscantă. Ar putea fi uşor acuzat de manipulare şi lipsă de delicateţe, întrucât nu e neapărat etică implicarea atât de directă a unor (încă) copii de la (semi-)periferia societăţii în problematici precum politica, rasismul sau religia. De pildă, raportarea unora la imigranţi poate deruta, având în vedere judecăţile pe alocuri acuzatoare (aşa-zisa invazie a românilor în Franţa e tratată cu destulă duritate).

Swagger

Riscul e contrabalansat de dublura ficţională a documentarului. Intervievarea tinerilor se îmbină cu secvenţe regizate, cu plonjări într-un imaginarium divers: mici performance-uri improvizate, foarte reuşite (o bucată de musical într-o piaţă de cartier, un break dance în atelierul de sudură etc.) sau chiar escapade cu totul divagante (cum e atacul dronelor extraterestre). Ceea ce denotă un soi de fineţe regizorală la Babinet este firescul întregii arhitecturi filmice (articulaţia documentar-ficţiune e şi ea izbutită). Regizorul nu bombardează cu detalii deliberat-şocante (ele sunt puţine şi plasate într-un subsidiar mai degrabă întâmplător al mărturisirii). Nu se fereşte nici de culori puternice sau spaţii luminoase, neintenţionând un mizerabilism defăimător. Cumva, pare să se intereseze de alt aspect, iar melanjul problemelor general-cunoscute cu năzuinţe personale şi un sine foarte candid al tinerilor devine prioritar. Mini-interviurile au loc în spaţii bine delimitate, de regulă din şcoală: uneori un hol golit de lume, alteori treptele sălii de sport sau chiar interiorul intimist al unei băi. Aici e folosit un subterfugiu foarte inteligent: în unele momente-cheie, construcţia spaţială capătă elasticitate şi percepem vag diluarea graniţelor dintre personaje, care ajung să se asculte între ele. Cadrele în care o mărturisire e suprapusă peste imaginea altui adolescent decât vorbitorul creează fluiditatea comunicării şi fiecare alunecă pe rând din ipostaza de spovedit în cea de confesor. Aşa se anulează parţial şi senzaţia de izolare, iar povestirea capătă lejeritate.

Filmul lui Olivier Babinet e o abordare neobişnuită a unor subiecte fragile, introducând nişte portrete şarmante în gravitatea unui background real. Fără a fi un documentar „pursânge”, Swagger păstrează pregnanţa tematicii şi o plasează cu naturaleţe în estetica unui film de familie.

 

Swagger a fost inclus în selecţia Cahiers du cinéma din cadrul Festival du film français