Un prinț și jumătate - Fairytale cu hipsteri



Autor: Victor Morozov

2018-08-14



Noul film al Anei Lungu continuă proiectul de dramaturgie epurată din lungmetrajul său de debut, Autoportretul unei fete cuminți. Subiectul acestui al doilea film este tot o fată (Iris Spiridon), însă de această dată existența unor interacțiuni constante pe care le are cu doi bărbați (Marius Manole și István Téglás) este cât se poate de clară – chiar dacă nu și natura lor. Rețeta formală păstrează ingredientele debutului (cadre lungi și scene cu puține personaje, tratate preponderent într-un singur plan), ceea ce o face să treacă drept minimalistă. Plot-ul, pe de altă parte, e ceva mai elaborat, deși atacă o tematică similară cu aceea din Autoportret: condiția tânărului cu studii umaniste, care întâmpină oareșce dificultăți în a-și găsi un rost. În Un prinț și jumătate, portretul e colectiv și aparține acestor trei oameni aflați între două vârste, care împart un apartament și discută vrute și nevrute, fără ca traiul lor să o apuce în vreo direcție anume. Acțiunea filmului e greu de rezumat (e un film „despre nimic”), susținută de câteva repere mai mult de formă: la început, Iris (personajele poartă numele actorilor care le interpretează) suferă de pe urma morții unui iubit (ulterior aflăm că era marinar) și în prima parte a filmului îl tot vizitează la cimitir alături de amicii ei; în partea a doua, tot ea declanșează o mini-mișcare de trupe când îi cășunează pe un scriitor maghiar (László Mátray) și cei trei pleacă la el în Covasna, unde s-a retras pentru a crea și pentru a crește câțiva cai. Însă Ana Lungu dedramatizează la extrem acțiunea; toate faptele sunt prezentate la fel de anemic, astfel că o scenă ca aceea în care lui Iris i se face rău capătă amploarea unei crize.

Un prinţ şi jumătate

Premisele filmului sunt rohmeriene și ar putea fi sintetizate printr-o întrebare de genul: unde se sfârșește prietenia și unde începe dragostea? Ca la Rohmer, ce contează mai mult sunt negocierile verbale, dialogurile care o iau pe căi nebănuite (de la filosofie de trotuar la griji materiale pentru ziua de mâine), și mai puțin hârjonelile amoroase. Și tot ca la Rohmer, personajele discută mult și acționează puțin, iar când acționează, de-obicei iese prost – vezi piciorul luxat al lui István (pentru care nu primim nicio explicație) sau expediția romantică a lui Iris pe terenul respectivului scriitor – adevărat focus al filmului, care sfârșește într-o giugiuleală jalnică și aburită de alcool – astfel că acțiunea pare să facă cu ochiul unei întregi tradiții a comediei romantice și vorbărețe, ale cărei ecouri ajung până la Hong Sang-soo: zbaterile cherchelite ale personajelor dinspre final seamănă cu zigzagurile amoroase udate de soju din filmele coreanului.

Asta nu înseamnă că Un prinț și jumătate funcționează doar ca portret intimist al unei generații ușor debusolate, căci parte din farmecul său ține de scenele în care Ana Lungu alege să joace cartea metaficțiunii: nu doar că actorii le împrumută numele propriilor personaje, ci, până la un punct, par că își și joacă propriile roluri. O repetiție a unei piese de teatru regizată de Răzvan Mazilu, în care joacă Iris și István, devine astfel prilej de a sublinia distanța dintre interpretările naturaliste, super-degajate, din restul filmului și performanța teatrală care se cere mult mai expansivă. O altă scenă prezintă un Q&A ocazionat de un film independent în care joacă aceiași doi actori, moderat de Iulia Popovici (unul dintre teoreticienii teatrului independent în România). E momentul în care filmul își permite să facă haz de propria condiție: câțiva oameni într-un salonaș de librărie („puțini am fost, și mai puțini am rămas”), dar și de absurdul statutului artiștilor independenți români – acela de a se trezi protagoniști ai unui Q&A fără întrebări, căci interesul publicului pentru astfel de experimente e aproape zero. Pe lângă asta, în film se perindă tot soiul de personalități ale scenei artistice (îndeosebi teatrale) autohtone, precum Radu Afrim, și e de crezut că publicul întrucâtva mai avizat va recunoaște ca atare aceste figuri venite să pigmenteze narațiunea vaporoasă.

 

 

În pasta hiperrealistă a discuțiilor din care e alcătuit, discuții despre tot și despre nimic, fiecare având cursul ei nebănuit (tind să cred că e și ceva improvizație la mijloc), e greu să fixezi o tematică predilectă a filmului. Ceea ce nu vrea să spună că Prințul n-ar documenta savuros o pătură socială din ce în ce mai prezentă în producțiile de la noi, și anume tinerimea cu apucături intelectuale, surprinsă aici în ramificația ei hipsteresco-fandosită, care tot tărăgănează tranziția spre responsabilitățile vieții mature. În direcția asta, esențială e interpretarea pisicoasă a lui Iris Spiridon (care a și colaborat la scenariu), al cărei personaj – aici bolnavă închipuită, aici exagerat de entuziastă față de experiențe relativ banale, cum ar fi călăria – e o creație formidabilă. Cei trei amici se rătăcesc în dileme fără substrat, iar tema pentru care au o fascinație insidioasă e religia: dezbaterile printre morminte au de-a face când cu paranoia (de genul „e mai bine să crezi, că nu se știe...”), când cu un oarecare heirupism New Age, când cu miștocăreală pură. În aceeași logică a portretului de tânăr adult boem, aproape fără orizont, e firesc ca filmul să își delimiteze teritoriul mai ales în spațiile intimiste ale apartamentelor – iar pentru exterior e grăitor că se rezumă la cimitire și câmpuri vaste, lipsite de orice suflare omenească. Finalul îi surprinde pe Iris și pe scriitor tăvălindu-se sub privirile unei statui de înger, iar ulterior fata intră în legătură cu fantoma iubitului ei mort (eveniment tratat cu aceeași distanță din regie, fără niciun efect special). Elementele disparate presărate de-a lungul filmului – Iris adresându-se bărbaților cu apelativul „prinț”, scriitorul călărind ca un Făt-Frumos etc. – se coagulează astfel sub forma unui fairytale deconstruit, un basm contemporan în care cavalerii sunt beți și prințesele ușor confuze. S-ar putea ca miza filmului să nu fie cine știe ce – dar pe segmentul său (fie el „filmul cu prieteni” sau „portretul unor neo-hipioți”), Ana Lungu creează fără cusur. Urechea regizorală fină nu se oprește doar la frivolități intime, ci se răsfrânge și asupra societății din afară: la un moment dat, Iulia Popovici face referire la o serie de proteste care se desfășoară concomitent cu proiecția de film, parcă pentru a ne face să revenim cu picioarele pe pământ.