Dialog despre La La Land & cât de visători sunt votanții Oscar



Autor: Alexandru Vizitiu, Irina Trocan

2017-01-03



Irina Trocan: Poate că e de la tot hype-ul din jurul filmului (Oscar buzz-ul e așa intens că ai zice că deja a fost ales Cel mai bun film; Jonathan Rosenbaum a zis că e bun; William Friedkin spune că Damien Chazelle e viitorul cinemaului american etc. etc.), dar mi s-a părut destul de underwhelming. Numerele de musical sunt în culori pastelate pe fundaluri gri, ca în Jacques Demy, dar nu debordează neapărat de imaginație; câteva backdrop-uri – alea care nu sunt convențional-pitorești – pot să jur că sunt recuperate din tomberon după ce s-au încheiat filmările la Midnight in Paris. Și jocul pe care mi se pare că-l face filmul e să-și păstreze un aer indie – că e despre artiști în ascensiune pentru care viitorul e convingător de vag și angoasant – cu ceva tușe de film cu buget mai mare, destule să atragă un public care nu calcă la filme indie. La La Land are mai multă promovare decât Begin Again și Once înaintea lui, dar oare e mai interesant și memorabil și un-flawed decât ele?

Alex: E adevărat, pentru următoarele două luni, cei care citesc site-uri și reviste ca Variety, Indiewire, AV Club și Salon, vor fi atacați de articole și eseuri despre meritele (sau defectele) acestui film. Dacă te întrebi de ce tocmai La La Land a devenit (sau va deveni, când se vor anunța nominalizările) răsfățatul premiilor Oscar, răspunsul e simplu: este un film despre artiști și integritatea artistică. Și când vine vorba de oamenii care votează pentru Oscar - adică actori, regizori, operatori, monteuri etc. –, ei sunt o gașcă nevrotică, narcisistă și elitistă. Drept dovadă, filmele care de obicei sunt nominalizate sau câștigă aceste premii sunt „filmele de prestigiu”, despre subiecte serioase (sau ce crede o persoană ultra-prețioasă că este un subiect serios). De-aia rareori o să câștige un film S.F., de fantezie sau horror un premiu american important, pentru că cei care votează nu văd în aceste genuri (și modul în care ele abordează un subiect) un exercițiu serios în artă. Să ne gândim la Birdman, care a câștigat premiul pentru cel mai bun film la Oscar acum doi ani pentru că tratează același subiect ca La La Land (și Emma Stone se întâmplă să apară în ambele filme): artistul și integritatea muncii sale. Apropo, William Friedkin – din câte știu – este un membru al Academiei Americane de Film, adică e între cei care votează la premiile Oscar, așa că știi de pe acum pentru ce film va vota el. Și evident că a fost plătit de compania de marketing a acestui film să spună că Chazelle e viitorul cinemaului american.

 

 

Vreau să spun câte ceva despre opinia ta că filmul are un aer indie. Pentru că mie mi-a lăsat impresia complet opusă. Un film indie nu costă douăzeci de milioane de dolari – adevărat că La La Land nu are bugetul ultimului Star Wars, dar un film indie nu costă douăzeci de milioane - și nici nu are estetica indie – de film care arată realizat într-un decor improvizat, cu aparatură de mâna a doua și cu actori care muncesc pentru foarte puțini bani. Așa că Once sau Begin Again nu mi se par comparații potrivite pentru La La Land. În schimb filmele lui Baz Luhrmann mi se par mai potrivite, dacă vrei să compari La La Land cu cineva sau ceva. Gândește-te că acum patruzeci de ani (înainte să apară Jaws și Star Wars) un film ca La La Land ar fi fost campionul anului la box office. Filmul lui Chazelle este un film de public, unul produs de un studio destul de important (Lionsgate), cu toată mașinăria de markenting al acestei companii în spate, realizat să fie pe placul spectatorilor (să fie un feel good movie), și totodată să câștige o tonă de premii datorită subiectului și al bugetului mult mai mic decât cel al lui Star Wars (și totuși destul de generos pentru a genera ceva momente spectaculoase).

Acestea fiind zise, opinia mea față de film este mult mai pozitivă decât a ta. Filmul are problemele sale, dar subiectul nu se include printre ele. Și cu siguranță sunt mai impresionat decât tine când vine vorba de elementele vizuale. Cred că îi faci o mare defavoare când spui că decorul este reciclat din Midnight in Paris. Dimpotrivă, La La Land este un film cu momente destul de frumoase, impresionante chiar. Îmi amintesc că ți-am spus la un moment dat că regizorul se dă în spectacol doar de dragul de a se da în spectacol – când un dansator sare într-o piscină, iar aparatul îl urmărește în apă și apoi face un fel de travling circular care îi arată pe cei adunați în jurul piscinei.

I.T.: Indie ca sensibilitate, nu ca buget. El vrea să reînvie jazz-ul, ea vrea să vină lumea la one woman show-ul ei. Nici Sebastian, nici Mia nu vor să ajungă în lumina celor mai intense reflectoare și să se învârtă pământul în jurul lor, ca în alte filme cu subtextul că #therecanbeonlyone. Plus toată sugestia că faima e greu de obținut și te costă multe (cel mai mainstream film care îmi vine în minte în care vezi asta e Inside Llewyn Davis al fraților Coen, și ei sunt tot timpul contra). Pe scurt, mi se pare un film pesimist (în ce privește rolul artei în societate, triumful celor talentați, durabilitatea relațiilor bazate pe pasiune),  care totuși joacă, cum zici și tu, după regulile unui feel good movie (toată respingerea normelor de la început e pusă pe baza unui vis frumos de tinerețe care va deveni o amintire frumoasă), și deci mi se pare deranjant de calculat, tot ce riscă să deranjeze ordinea lucrurilor e îmblânzit.

În rest, sunt de acord cu tine că pare să se plieze pe ce vor votanții la Oscar, aș vrea doar să moară odată mitul că Academy Award-ul pentru Cel Mai Bun Film chiar desemnează cel mai bun film. Iar cinefilia lui La La Land – referințele la musical-uri clasice sau revizioniste – probabil că funcționează – la fel ca în Luhrmann – pentru mulți spectatori și critici nostalgici din fire; dar e destul de fără dinți și self-indulgent. De ce, dacă filmul e despre artă, n-o vedem pe Mia performând show-ul pe care l-a scris (în loc să vedem momentul ca pe un plot point) și de ce, spre final, secvența din clubul de jazz e împletită așa de strâns în montaj paralel cu evoluția relației lor (deci alt plot point)?

A.V.: În ceea ce privește one woman show-ul Miei, parcă îl vedem la sfârșit, în scena cu ultima audiție – când le spune agenților de la casting despre mătușa ei și cântă despre toți artiștii visători și nebuni. Cred că regizorul ne sugerează că monologul și cântecul fac parte din spectacolul ei. 

În fine, vreau să te întreb ce crezi despre modul în care Chazelle vede artistul, mai ales pentru că și celelalte două filme ale sale (Guy and Madeline on a Park Bench și Whiplash) abordează aceași temă în același mod. Ți se pare că este naiv sau arhaic?

I.T.: N-aș băga mâna în foc că audiția e din spectacolul ei, cred că e cel mult o distilare a temei (revin la faptul că filmul ăsta se ambalează singur ca un vis/o amintire frumoasă din tinerețe, ceea ce mi se pare super-conformist – există artiști de nișă care cât trăiesc ei sunt artiști de nișă, având probabil vieți mai interesante decât cei cu mai mare vizibilitate și succes financiar). În logica plot-ului, directoarea de audiții i-a văzut spectacolul și aici trebuia să îi arate ceva nou, deci diferit de spectacol. Chiar te-aș ruga să-mi spui dacă tu îl poți considera un film stimulant despre creativitate. Îmi vine în minte secvența în care Sebastian o învață pe Mia cum să asculte (și implicit, să vadă) o trupă de jazz, e cam singura care denotă pasiune pe bune pentru artă, pe care n-o poți înțelege raportându-te la altceva.

După mine, Chazelle vede artistul într-un mod care nu e nici naiv, nici arhaic, e super-capitalist. Explorările lor artistice (care înțelegem telegrafic că îi fac speciali, dar reproduse fără mare zel pentru detalii) pot fi văzute ca auto-dezvoltare mai mult decât ofrande pe altarul artei, iar la capătul călătoriei se află banii. Unde e simplificat (ca să păstreze, presupun, tropi de musical sau comedie romantică unde nu era neapărat luată de bună egalitatea între sexe) e în relația lor – par să aibă mai mult elan pentru că se susțin reciproc, dar e clar că oportunitățile vin sau stagnează din exterior, ideile lor sunt primite sau respinse de the world at large, și totuși imaginea fiecăruia despre propria valoare vine odată cu aprobarea celuilalt. Nici aici nu pot să zic că e naiv – de altfel, multe musical-uri (A Star Is Born; My Dream Is Yours; New York, New York) nu arată în nuanțe foarte roz coexistența unui cuplu de artiști, succesul unuia e condiționat de declinul celuilalt. Chazelle nici nu confirmă, nici nu dezminte că dragostea ar avea mare putere creatoare (egalitară și de lungă durată, as the story goes); și cam asta ar trebui să și facă pentru șanse la Oscar. Uită-te la Birdman, e tot la limita între cinism și sensibilitate, deși eu, personal, cred că umorul lui cinic e de mai mare calitate decât cel din La La Land.

A.V.: Nu mi se pare că filmul spune ceva nou sau interesant despre artă sau artist. Deși am impresia că Chazelle crede că mesajul filmului este unul important pentru climatul de astăzi de la Hollywood - și evident despre importanța jazz-ului în ziua de azi. Iar secvența în care Sebastian vorbește despre magia și marile legende ale jazz-ului nu mi se pare ceva strălucit. E o scenă aproape identică în filmul Collateral al lui Michael Mann. Și chiar dacă nu sunt expert, știu că există un număr de artiști de progressive jazz foarte buni. De-aia mi se pare că viziunea lui  Chazelle – cel puțin față de jazz – este arhaică. Într-un fel sunt perfect de acord cu personajul jucat de John Legend, care îi spune lui Sebastian că artiștii pe care îi venerează erau revoluționari pentru că au experimentat și au respins formele clasice. De fapt, acum, că mă gândesc mai bine, mi se pare ciudat că John Legend a ales să apară în film, pentru că este luat peste picior de Chazelle. Muzica produsă de trupa lui din film este practic identică cu ce produce el în mod obișnuit (ceea ce mi se pare oarecum normal), dar filmul o tratează ceva pur comercial și lipsită de valoare.

Dar te-am întrebat de viziunea lui Chazelle pentru că el pare să creadă în ea. Drept dovadă avem mai toate filmele sale, în care găsim un mod de gândire similar. Așa că aș zice că oricât de cinic sau super-capitalist ar fi, tipul chiar așa vede lumea. Și știu mai multe pesoane care ar fi de acord cu el, și nu mă refer doar la artiști sau cineaști, ci la oameni obișnuiți. Cred că traseul ăsta de artă-sacrificiu-succes, este considerat de mulți drept common knowledge sau un adevăr din ăsta suprem. Iar filmul este atât de apreciat pentru că foarte puțini oameni din public o chestionează. Dacă un artist de nișă are o viață mai interesantă, aici da, sunt de acord cu tine. Dar o astfel de poveste nu cred că ar fi la fel de apreciată de masă pentru că și ei sunt capitaliști, care echivalează o viață interesantă cu succesul financiar.

 

 

I.T.: Nicio contradicție aici, Hollywood-ul tolerează autori câtă vreme they play by the book. O să vezi plot-uri intersectate, planuri temporale încâlcite, momente exuberante în structuri clasice (i.e. raționale overall), dar n-o să vezi status quo-ul total și iremediabil distrus, personaje neîncadrabile în tipare, timpi morți total nejustificați (The Revenant a separat cât a putut narațiunea de alternarea cauză-efect, dar asta doar pentru că avea imagini frumoase și un personaj pe care-l pândea moartea de la mică distanță).

Voiam să te întreb cum ți se pare aici Ryan Gosling. E clar că nu-l interesează rolul de star-învingător convențional, alpha male who always gets the girl. El cu Jake Gyllenhaal, Oscar Isaac și încă câțiva își cultivă o anumită opacitate, o distanță față de spectator. Între el și Emma Stone (poate și pentru că Chazelle își construiește personaje în care se proiectează), el are de dus un personaj mai complex. Stone e alternativ rebelă, aiurită și likeable, cu un tip de feminitate specifică pentru millenials, dar ajuns deja oarecum repetitiv. Văzând filmul o singură dată, mi se pare ușor de decodat psihologic jocul ei și bazat pe reacția la partener; e la limita între romantic lead și supporting actress, ceea ce e un pas înapoi față de Birdman și cam tot pe-acolo cu Magic in the Moonlight, deși mai puțin excentric.

A.V.:  Îl văd pe Gosling (care nici în The Nice Guys, al lui Shane Black nu cred că a avut un rol mai interesant) mai mult ca unul dintre actorii relativ faimoși din această generație care îl imită prost pe James Dean – și anumiți regizori tocmai de-aia îl angajează. Cred că de la el se trage această aură detașată și cool, pe care și-au însușit-o mai mulți actori. Astăzi, cred că cei mai cunoscuți exponenți ai acestei atitudini sunt Shia LaBeouf, Gosling și James Franco (și Ezra Miller îi prinde din urmă), iar dintre ei, aș zice că Franco este cel mai interesant și sincer dintre toți. Dar am scris că îl imită prost, pentru că această atitudine este inspirată din legenda lui Dean, de viața pe care a trăit-o, de interviurile pe care le-a dat și nu de rolurile sale – în mai toate filmele sale era vulnerabil, trist, nevrotic, era orice, numai detașat nu: voia să-i facă pe spectatori să relaționeze cu personajele sale. Iar Gosling încearcă prea tare câteodată să se dea cool, detașat, artsy, să fie acel James Dean din realitate în filmele sale – despre Isaac nu știu ce să zic, nu l-aș include în această tabără (are câteva roluri carismatice, atrăgătoare pentru public), iar  Gyllenhaal e dispus din când în când să fie caraghios doar de dragul de a fi caraghios.

 

 

Cred că Emma Stone are un rol mai solicitant și muncește mai mult decât Gosling în fiecare scenă pe care o are. Mă gândesc la citatul ăla al cărui autor l-am uitat, că Ginger Rogers făcea tot ce făcea Fred Astaire, dar invers și pe tocuri. Poate că rolul ei nu e atât de complex, dar are mai multe de făcut: trebuie să danseze în tocuri, să joace în acele audiții (și să alterneze de la o stare emoțională la alta), are mai multe cântece. Dacă e un pas înapoi – în sensul că joacă o femeie care are nevoie de validare din partea bărbatului din viața ei –, păi asta vrea publicul. Am văzut recent Guy and Madeline on a Park Bench și mă tot gândesc că este un film cu mai puține compromisuri – ambele personaje sunt de culoare (el afro-american, ea hispanică), sunt relativ egali, iar relația lor este tratată cu ceva mai mult realism. Dar, cum a scris Ira Madison, Guy and Madeline on a Park Bench „este un film indie de debut al unui absolvent de la Harvard și nu un film de studio cu un buget de 30 de milioane de dolari”.

I.T.: Spun că rolul (personajul) ei e de supporting actress, așa cum protagonistele lui Demy nu sunt. N-aș zice că ea caută validare, ba chiar (spoiler alert!!) în ultima scenă înțelegi că el are nevoie de validarea ei. Dar altfel, atât rolul ei de iubită-muză, cât și felul în care se integrează e destul de convențional. Și dacă Stone ar putea cumva să-și facă personajul mai complex, nu prea îi iese; parcurge emoțiile în stil tick-the-box. Rooney Mara, de exemplu, reușește să își pună amprenta pe roluri, chiar dacă filmul nu se învârte în jurul personajului ei.

Revenind la skill-uri, să notăm că Gosling a insistat să fie prins în cadre largi cântând la pian ca să se știe că e chiar el! (Oare detaliul ăsta e marketing nerușinat hollywoodian? Probabil.) Dar raportându-mă strict la felul în care își joacă personajul, e ceva mai imprevizibil, ceea ce n-are cum să strice într-un film destul de previzibil în sine.

A.V.: Nu zic că Mia e un personaj complex – nici personajul lui  Gosling nu mi se pare complex – doar că rolul ei e mai solicitant (mai ales fizic). Poate că am fost prea răutăcios cu Gosling – un motiv pentru care este un imitator de succes al lui Dean este faptul că stăpânește și (câteodată) îi prinde bine aura artsy-detașată. Mia nu cred că e personaj secundar, sau cel puțin nu cred că regizorul/scenaristul o consideră personaj secundar sau love interest. Cred că sentimentul reiese de la faptul că filmul – cu tot cu personaje – este un fel de viziune diluată a stilului lui Demy – axată pe un singur film, Les Parapluies de Cherbourg.

Simt că ne-am concentrat pe minusurile filmului. Tot susțin că are câteva calități, mai ales la nivel formal. Poate că am văzut prea multe filme cu super-eroi (de fapt, sigur am văzut prea multe), dar genul de spectacol vizual generat de aceste filme m-a epuizat. Sincer, dintre luptele cu Iron Man și Captain America și numerele muzicale din La La Land, aș alege filmul lui Chazelle.Astfel, te întreb, nu te-au impresionat deloc numerele muzicale?

I.T.: Cred că e o alternativă rară la romance-urile cu dialog (care au devenit atât de obosite, încât e greu să mai facă și romance-uri). Dar nu mă dau în vânt după vreun duet dansat de Gosling & Stone, sincer; în zilele după ce am văzut filmul, am căutat clipuri cu Astaire & Rogers doar ca să mă conving că nu îmi amintesc prost. Și da, (ok, erau zeii de nedepășit ai musical-ului hollywoodian din Epoca de Aur, dar) e o diferență enormă nu doar de coregrafie și folosirea spațiului din fața camerei de filmare, ci și de costume (rochiile super-fluide ale lui Rogers sigur au făcut și ele niște lecții de dans) și în ce privește rolul dramatic al dansurilor (sub codul Hays = cenzura sexualității, tot erotismul trebuia dislocat în elemente aparent inocente în film – dialogul snappy din comediile screwball, dansul din musical-uri). În La La Land, e greu de uitat că toate numerele muzicale citează, sunt puse între ghilimele (nu doar pentru că refrenul în primul duet e what a waste of a lovely night, iar altul e despre City of Stars, deci ambii dansează mai degrabă cu atmosfera spectaculară decât unul cu altul). Sunt câteva coregrafii mai ample (prima, cu coloana de mașini, și cea de care spui și tu, de la piscină) care au mai mult timp să crească. Dar celelalte, după mine, merg în cârca unei tradiții pe care Chazelle mai are mult până să o egaleze.

 

 

A.V.: Nu o să spun că secvențele de dans din La La Land le egalează pe cele din filmele cu Fred Astaire și Ginger Rogers – Gosling nu se apropie deloc de Astaire din motive evidente – și nici pe cele din filmele lui Busby Berkeley. Dar e un soi de energie plăcută și frumoasă în numerele muzicale din La La Land – mai ales cea de la început (care m-a impresionat mai ales pentru că a fost realizată cu puține intervenții digitale) și în secvența de la sfârșit  (spoiler, I guess) în care Mia își imaginează cum ar fi fost viața ei cu Sebastian. În aceste momente, Chazelle dă dovadă că poate să fie un artizan destul de talentat – evident că o bună parte din credit li se acordă operatorului, actorilor, coregrafei (care nu este acea Mandy Moore la care m-am gândit când i-am văzut numele pe generic) și editorului. Și chiar dacă nu consider că are ceva interesant de spus overall în filmele sale, cred că Chazelle are talent cu secvențele individuale: cearta dintre Mia și Sebastian are un tempo și un decupaj impecabil – poate că sunt subiectiv, dar cred că astfel de momente din viața noastră sunt foarte greu de surprins cum trebuie în artele narative, iar secvențele de început și de sfârșit ar fi niște filme scurte foarte bune.