Festivalul de Film de la Sarajevo - Vederi din Balcani



Autor: Flavia Dima

2017-08-17



Cum la Sarajevo avem program de la 9 dimineața până spre miezul nopții, zilele acestea voi lăsa niște notițe și impresii rapide despre cele mai faine filme pe care am reușit să le prind. În al doilea, direct din competiția principală, un film de-acasă și unul de la vecinii din sud: Meda, sau Partea nu prea fericită a lucrurilor și Directions (Posoki).

 

Meda, sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (r. Emanuel Pârvu)

Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor

Debutul regizorului-actor Emanuel Pârvu, explorează temele pe care acesta le-a deschis în scurt-metrajul eponim (dar cu o distribuție vast diferită) lansat anul trecut: anume, povestea Medei, o adolescentă care trăiește în sânul unei familii adoptive, al cărei viitor devine incert odată cu moartea mamei adoptive (purtătoarea certificatului tutelar), care declanșează un efort disperat din partea tatălui pentru a o salva. Trecând de la scurt- la lungmetraj, Pârvu folosește spațiul (atât temporal, cât și fizic) câștigat pentru a extinde narațiunea nu doar în ceea ce privește drama centrală, ci mai ales pentru a radiografia dureros mediul rural. Un spațiu care apare fără pic de luciu ideologic sau naționalist, fiind degradat în toate sensurile imaginabile: economic, cultural și mai ales moral.

Totul pare gri şi ambiguu în Meda - aproape nimeni nu zâmbeşte pe toată durata filmului, replicile fiind livrate fără niciun pic de înflorituri: jocul actorilor este auster şi stăpânit, filmul căpătând astfel notele unui documentar antropologic. Iar pentru un film cu un ensemble cast format din cei mai cunoscuţi actori ai momentului (Şerban Pavlu, Costel Caşcaval, Adrian Titieni, Ion Sapdaru, Florin Zamfirescu), senzaţia este stranie - e ca şi cum Pârvu ar miza intenţionat pe aşteptările create de o asemenea distribuţie, nu doar în ceea ce priveşte calitatea jocului, dar şi pentru a se juca cu aşteptările publicului. Meda este o dioramă dureroasă şi necesară a universului rural românesc, care evita să impună interpretări clare, alb-negru, asupra acţiunilor protagoniştilor - care, într-adevăr, se auto-susţin prin încălcarea legii, fără a fi rău-intenţionaţi. Insă acesta poate fi filmul care să închidă în sfârşit acele guri care demonizează populaţia ignorată de către centru, catalogată drept simpli asistaţi sociali, ignoranţi şi manipulabili. (Notă: deşi filmul cam pică testul Bechdel în ciuda titlului, este interesant de urmărit şi prin prisma unei explorări a unui mediu care, în esenţa lui, este profund patriarhal.)

 

Directions (r. Stephan Komandarev)

Directions

Apropo de diorame, alt film din competiție reușește să surprindă cu succes felul în care declinul economic post-revoluționar din Balcani afectează viețile oamenilor de zi cu zi - Directions, al regizorului de origine bulgară Stephan Komandarev. După ce-a debutat la Cannes în secțiunea Un Certain Regard, cel mai nou film al lui Komandarev (cunoscut pentru Lumea e mare și salvarea e după colț, 2008) urmărește o noapte din viețile a cinci taximetriști, ale căror ciocniri întâmplătoare cu clienții pe străzile Sofiei amintesc, simultan, de Jim Jarmush, Jafar Panahi și Abbas Kiarostami. Construit din planuri-secvență care sunt adesea mai lungi de zece minute care imită privirea pasagerului din dreapta (deși o scenă de la mijlocul filmului, în care camera trece la un moment dat de bariera unui pod și pare efectiv să plutească, poate lăsa pe oricine cu gura căscată), Directions este cu siguranță una din cele mai originale și interesante descoperiri ale anului. Sub pretexul unei crime comise de un taximetrist în timpul zilei, coloana sonoră filmului devine o serie interminabilă de intervenţii telefonice în cadrul unei emisiuni radio, care este evident urmărită cu ardoare de către cei cinci protagonişti.

Folosindu-se abil de tehnici dramaturgice clasice, precum utilizarea prologului şi epilogului, a unei naraţiuni circulare şi de storyline-uri interşanjabile, Komandarev creează imaginea (de altfel, foarte recognoscibilă) a unei societăţi în criză, în care violenţa începe să fie perceptută ca un mijloc justificabil de a rezolva conflictele. Un motiv numai bun pentru o explorare paralelă a temei morţii, în feluritele sale manifestări - printre replici dure de umor negru belicos ale personajelor răzbat potretele unor persoane complexe, cu propriile lor fobii şi ideologii, cu propriile lor motive de-a fi deprimate, răzbunătoare sau, uneori, împăcate cu lumea dimprejur.