Girls on Film - Dialog despre Soldații. Tensiuni inovatoare



Autor: Andreea Chiper, Teodora Leu

2018-03-31



Ivana Mladenovic a hotărât în 2013 să ecranizeze romanul parțial autobiografic  al lui Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, iar în februarie 2018 filmul a fost lansat în cinemauri. Incidentul MȚR, după „revoltele creștine” de la proiecția 120 battements par minute (Robin Campillo, 2017) mai adaugă un strat de controversă, probabil și de legendă, dacă ne luăm după unele concluzii ale criticilor, anume că Soldații ar rămâne un punct de cotitură în cinemaul autohton. Pentru Soldații nu cred că sunt necesare multe clarificări, e cu siguranță un film-eveniment, așteptat și preconizat în lumea cinefilă românească și disputat pe mai multe paliere: queerness-ul într-o cinematografie destul de pudibondă, ping-pong-ul de documentar și ficțiune și o reprezentare etnică dificilă (care mai poartă cu sine și greutatea political corectness-ului).

Soldații. Poveste din Ferentari

Andreea Chiper: Foarte importantă, pe lângă dilemele etice ale minorităților (de orice fel) și deturnarea NCR-ului ca estetică dominantă, mi se pare viziunea feminină asupra subiectului, jonglarea unei femei-regizor cu abordări atât de riscante. (De menționat că adaptarea e scrisă chiar de regizoare, împreună cu Adrian Schiop - ambii neofiți in scrierea de scenariu, și din mărturisirile lui Mladenovic, cei doi lucrează actualmente la un text pentru alt film). Tocmai pentru că dominanta feminină face schimbarea asta de macaz (Soldații alături de Touch me not), putem porni de la analogia cu impactul cultural (și de ce nu istoric, a fost un moment important) al NCR-ului. În 2000, Cristi Puiu (cu al lui Marfa și banii) nu a dărâmat propriu-zis o direcție cinematografică bine înfiptă, ci mai degrabă a scos din mocirlă un cinema - cel nouăzecist - foarte confuz, în care se amestecau tot soiul de aversiuni față de ceaușism cu avântul unei libertăți pe care nimeni nu știa de unde s-o apuce (acesta fiind și statu-quo-ul social din epocă). Ei bine, e evident că, socialmente vorbind (dar și în plan cultural), lucrurile s-au schimbat. Astăzi, filmele care se dezic de estetica Noului Val se împotrivesc într-adevăr unor cineaști adunați sub umbrela unei mișcări mult mai solide, înrădăcinată grație succesului festivalier care acum îmbrățișează exact aceste noi fețe ale cinemaului românesc. 

Teodora Leu: Cred că vedem acum un nou avânt al libertății, așa cum îl numești tu, Andreea, o nouă etapă de descătușare de niște tipare mai vechi, în care explorările sociale sunt mult mai nuanțate, mai ieșite din tipicul dramei sociale est-europene și dintr-un realism de primă mână, și în care vedem niște estetici mult mai deschise către experiment, fie formal, fie tematic, unde nu mai e totul atât de riguros sau serios și e mult mai ușor să jonglezi cu concepte și forme de expresie. Cred că în contextul acesta Soldații... devine un foarte bun reprezentant al unor noi direcții în cinema-ul românesc, prin superba sa împletire de ficțiune și documentar, valorificând când comic, când politic, noul spațiu al pop culture-ului autohton.

 

 

Andreea: Cum am mai amintit, scenariul a fost scris de duo-ul Mladenovic-Schiop, adaptând romanul celui din urmă, o treabă deloc ușoară, având în vedere densitatea lingvistică (amestec de discurs savant și limbaj de cartier) și emfaza pe experimentări personale (pentru că traiul în Ferentari îl fascinează pe antropolog, cu toate că are mai degrabă statutul de tolerat al comunității; e privit cu suspiciune, dar acceptat). În roman, Schiop valorifică prin excelență un queerness autoconștient și intelectualist, adesea punctând cu o autocomplezență ce poartă masca ironiei, însă perspectiva lui e complet abolită în film. Mladenovic renunță la ea, dar păstrează sensibilitatea queer a poveștii de dragoste, privită prin vizorul unei feminități care glisează cu narațiunea din imanența personajului în fundalul de documentar. Teo, știu că tu ai câteva nemulțumiri legate de reprezentarea LGBT în film și m-am gândit că n-ar fi rău să explorăm și ramificări mai polemice.

Teo: Nu sunt niște nemulțumiri care privesc reprezentarea în sine - îi recunosc statutul de film eveniment în cinema-ul românesc pentru reprezentarea pe ecran (în sfârșit! și în sfârșit decentă!) a relațiilor homosexuale, îi recunosc și riscurile pe care și le asumă, văd politicul unei relații care implică etnii diferite, la care se adaugă un subtil strat al diferențelor între clasele sociale, dar îmi e destul de greu să încadrez Soldații ca pe un film LGBT, sau cel puțin ca pe unul întru totul eficient. Mi se pare că uneori filmul și, în special, Adrian Schiop, ca actor și apoi ca personaj, stau ușor cu garda pusă față de subiect și asta nu pentru că nu vedem scene explicite de sex, nici nu ar fi nevoie de așa ceva, ci, mai degrabă, pentru că nu pare să vrea să se lase vulnerabil, nu vrea să își asume riscul de a se confesa până la capăt. Parcă face ușor parte din tipologia personajului, cu un awkwardness și o introvertire specifică, dar aș fi vrut să văd un moment mai... didactic, având în vedere că filmul e o mică avangardă în spațiul românesc, și mi-ar fi plăcut ca Ivana să fi profitat de această autoritate și să valideze mai programatic sexualitatea - să fi văzut mai mult din sentimentele lui Adi și cum se raportează el la așa ceva. Uneori e greu de empatizat cu personajul și cred că e destul de important, pentru un film care își propune să fie LGBT, ca publicul să se simtă aproape de el, să îl înțeleagă și să vadă mai amplu resorturile propriilor sentimente, nu privind de din afară; pe un fond social în care deja se exclude, cum ai zis și tu, pudibond homosexualitatea cred că era necesar să putem empatiza cu cei doi, să fim pe același picior de egalitate, să îi validăm mai personal.

Soldații. Poveste din Ferentari

Andreea: Totuși, formula asta nu e neapărat precauție, eu o văd tocmai ca pe un gest de sensibilitate feminină. Dacă am depista reticență în abordarea ei, atunci clar n-a funcționat - mulțimile de habotnici tot au fost stârnite, fără ca măcar sa înțeleagă estetica sau tipurile de cultură invocate (inclusiv și mai presus de toate cea queer). Iar în ceea ce-l privește pe (actorul) Schiop, alegerea lui îmi pare un fel de prelungire a întregului suflu de viață pestriță culeasă din străzile Ferentariului, suflu întreținut de neprofesioniștii care întregesc tabloul cartierului și al docu-ficțiunii amoroase - poate nu în întregime intenționat, ci și ca un subterfugiu regizoral, din dificultatea de a găsi un actor care să rimeze cu personajul, deci o necesitate imediată (cum aflăm din multe interviuri ale regizoarei). Iar nepotrivirea lui în peisaj - deopotrivă în peisajul producției și în fața camerei - susține cumva personajul și întărește alienarea lui cu lumea romilor: chit că e fascinat de cultura lor și a învățat să conviețuiască eficient, privirea lui nu va fi niciodată una dinăuntru (statutul social mai privilegiat - român middleclass și intelectual - e una din multele evidențe). Mladenovic  surprinde relația asta mai degrabă prin mozaicul de mișcări cotidiene, in episoade casnice de trai în doi sau în momente de tandrețe simplă. Giugiuleala în iarbă e un sketch de romantism bine dozat, o ieșire din zona de confort a apartamentului și din cea de risc a cartierului (unde își riscă propriu-zis viața, afișându-se împreună); într-un fel, scena devine o încercare de a înfrunta conservatorismul obtuz și parti pris-urile sociale, însă fără ostentație, ci în câteva notații duioase articulate firesc în legătura lor.

Teo: Înțeleg ce vrei spui și sunt de acord că această alienare a personajului ține de așa-zisul lui farmec, dar uneori parcă în plusul acestei nepotriviri față de microuniversul din Ferentari, e alienat și de spectator, uneori e complet natural și... de acolo, dar alte ori pare că nu dă tot ce are, că se refugiază după o anumită barieră, nu de precauție, ci dintr-un fel de autoconservare emoțională. Totuși, cred că această idee rămâne într-un fel consecventă cu tiparul de intelectual, de rațional care nu e conștient în totalitate de natura propriilor sentimente, care e din fire rezervat. Cred că asta chiar plusează ușor valoarea micilor tandrețuri și a momentelor romantice de care amintești - par atipice pentru el și relația pare cu atât mai sinceră când se ancorează solid și în cotidian. În același timp, mi se pare că din această incompatibilitate directă cu lumea manelelor et co., apoi din micile idiosincrazii de emoție ale unei iubiri așa, copilăroase, pe care niciunul nu știe cum să o apuce, se nasc niște momente amuzante foarte savuroase, dar mi-e frică, uneori, ca o serie de momente cheie pentru evoluția relației lor să nu se piardă într-o posibilă valoare comică. Vreau să spun, mici inserturi ca „soțioara mea”, „dragostea mea”, inclusiv acel awkward „urcă-te pe mine” să nu devină niște device-uri comice, care, în mod neinteționat de regiozare, să facă din homosexualitate un lucru greu de luat în serios. Altfel, comicul este excelent construit și dozat în film - cred că merită să scoatem în evidență episodul cu Dan Bursuc ca unul dintre cele mai memorabile (pentru mine „doctorat în manele?!” e primul lucru pe care îl spun când aud numele filmului).

Soldații. Poveste din Ferentari 

Andreea: Comicul, cred eu, survine mai ales din cadrul și comunitatea la care ne raportăm, iar aici avem exemple din alte secvențe ale filmului, în care farmecul intrinsec al personajelor e imposibil de ignorat. Mă refer în aceeași măsură la mulțimea de figuranți și la personajul Alberto (superb livrat de Vasile-Pavel Digudai), un grup uman imprevizibil și dificil de gestionat în condițiile unei filmări, dar pe care Mladenovic îl îndrumă magistral. Actoria vine firesc pe filonul dedublării personaj/persoană reală, împrumutând filmului chintesența culturii și mediului de desfășurare ontologică. Însăși coordonarea asta complicată e o problemă de regie care necesită ceva delicatețe în abordare, în lucrul cu oamenii și în grija cu care se manevrează intențiile. Și într-adevăr, episodul cu Dan Bursuc e relevant din mai multe motive; dincolo de notorietatea personajului și umorul cu care se joacă pe sine (căci în naturalețea lui există neîndoielnic o conduită prefabricată, cântărețul fiind obișnuit cu camerele și atenția televiziunii), avem inserția de dramă reală care mai zgâlțâie puțin din comoditatea spectatorului amuzat. Copilul salvat de pe străzi și pregătit de manelist pentru o carieră în industrie e prezentat antropologului interesat de manele într-un soi de showing-off jenant, cu exagerările specifice (și da, totuși savuroase) ale mentorului orgolios, deloc departe de o relație reală maestru-elev. Toată dezvăluirea asta e integrată în unghiul foarte onest din care Mladenovic își privește subiecții, din felul cum păstrează un bun echilibru între mizerabilism (în a cărui fascinație ar fi fost extrem de ușor să alunece) și grija cu care evită glorificarea acestui tip de cultură (nu face reclamă nimănui și prezența lui Bursuc nu provoacă o revoluție a manelelor, totul e prins natural în textura filmică).

Teo: Îmi place ce spui despre glorificare, cred că exact pe aici pe undevă se cristalizează cel mai bine farmecul filmului – vedem o fascinație sinceră, uneori analitică, dar care nu abuzează de vreun factor emoțional și care nu intervine în vreo manieră de tip voyeur, cam așa ca teza de doctorat al lui Adi, dacă îmi permiți să spun. Aici cred că trebuie cel mai mult lăudată Ivana Mladenovic – dozează această supratemă a manelelor cu destul de multă grație, le integrează natural în narațiune, fără a fi tezistă, fără a încerca să le intelectualizeze sau extra valideze în vreun fel și fără a le condamna în vreun pursim absurd care se mai practică pe la noi. Se explorează un fel de potențial de entertainment al realității, care, bineînțeles că valorifică o serie de implicații sociale, dar în care personajele par mai puțin apăsate de dread-ul existențial și totul este mai puțin opac decât în alte filme care au precedat Soldații. Dacă în NCR avem un fel de personaje de plumb, care suferă de, hai să îi spunem, „insuportabila greutate a ființei”, și care par deja învinse de realitatea în care trăiesc, realitate transpusă foarte rigid pe ecran, în direcția pe care o propune Ivana Mladenovic, Adi și Alberto parcă sunt fericiți să supravițuiască, în ciuda mizeriei sau a dificultăților cu care se confruntă; a interesat mai mult povestea de dragoste decât orice altceva. Documentarul nu face din Soldații un spot social cu Ferentarii ca studiu de caz, dar nici ficțiunea nu lasă neobservate o serie de mici realități triste – poate că nu totul se termină cu bine, dar parcă filmul ne spune că dragostea e un fel de a supraviețui.