Girls on Film - La ce mai avem nevoie de feminism?



Autor: Irina Trocan

2017-04-18



Filmele făcute – oriunde în lume – de femei au fost, sunt și vor fi (până când se iau măsuri suficiente) mai rare decât cele făcute de bărbați. Disproporția de gen între realizatori de film de astăzi n-ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni care urmărește publicațiile din industrie. Conform unui raport din februarie elaborat de European Women’s Audiovisual Network cu date din șapte țări europene, 24% din regizorii de film sunt femei, și asta cu toate că absolvenții de școli de film sunt în proporție de 44% femei. Din totalul de filme, acestea semnează doar 21% din titluri. Trei sferturi dintre femeile din industrie cred că bărbații sunt favorizați (în aprobarea proiectelor, finanțarea filmelor cu bugete mari, distribuție), în timp ce doar jumătate din bărbați remarcă discriminarea în funcție de sex. Într-un alt studiu recent, realizat pe 800 de filme hollywoodiene populare, doar 7,5% sunt femei (în timp ce producătoare sunt aproape de trei ori mai multe – 22%) – și procentul lor tot e mai bun ca pentru alte etnii (5,5% afroamericani și 2,8% asiatici). Cu cifrele astea, e destul de greu de negat că există un plafon de sticlă care limitează ascensiunea oricui nu e alb, bărbat și de clasă mijlocie în industria filmului. În plus, e demonstrabil și prin alte metode că lipsa diversității regizorilor duce la reprezentare distorsionată a multor categorii sociale. În cazul femeilor, un exemplu evident e sexualizarea personajelor feminine, care aproape întotdeauna sunt arătate în raport cu un bărbat. Foarte multe filme populare pică testul Bechdel, oricât ar părea el de elementar. Cât despre sex-appeal-ul actrițelor și ipostazele în care sunt filmate, e cel puțin amuzant că personajele feminine apar de trei ori mai frecvent dezbrăcate decât bărbații (greu de speculat asupra plauzibilității situațiilor romantice în care se tot întâmplă asta). Concluzia: discrepanța în reprezentarea femeilor și a bărbaților în cinema există și se măsoară în procente foarte mari.

Nu putem vorbi despre reprezentarea femeilor în cinema fără să vorbim despre filmele făcute de femei mai mult decât putem vorbi, de exemplu, despre postcolonialism studiind exclusiv filme despre Africa făcute la Hollywood. Teoria atacabilă, dar longevivă, a privirii masculine descrise de Laura Mulvey merită parafrazată câtă vreme personajele feminine sunt frecvent filtrate prin subiectivitatea unor scenariști, regizori și directori de imagine care sunt bărbați. Înseamnă automat că un film făcut de un bărbat e misogin sau denotă convingeri patriarhale? Sigur că nu. Multe filme cu realizatori bărbați pot servi foarte bine ca studii de caz pentru deturnarea unor convenții periculoase pentru reprezentarea femeilor. Înseamnă automat că un film făcut de o femeie e progresist și pătruns de spiritul egalității între sexe? Sigur că nu. Parcurgând toată filmografia romanțioasă a lui Nora Ephron, o mare parte din daydream-urile Sofiei Coppola și cele mai cunoscute filme ale lui Lone Scherfig și Jane Campion, probabil n-am ajunge foarte departe de reprezentarea din moși-strămoși a rolurilor de gen; diferența este eventual în evoluția mai fin descrisă a personajelor feminine, în reprezentarea mai nuanțată a experiențelor lor în defavoarea plot-ului (care, iarăși, în linii mari înseamnă asumarea unui rol tradițional). Aceeași observație se poate extinde și la critica de film, dat fiind că cele mai recente nominalizări ale Women Film Critic Circles sunt chestionabile nu doar ca alegeri și judecăți de valoare, dar și în formularea unor categorii („Cea mai bună egalitate de gen” trădează o înțelegere cel puțin îngustă a feminismului). Dincolo de faptul că simplificarea femei feministe/bărbați nefeminiști e polarizantă și falsă, trebuie ținut cont de faptul că multe femei-regizor intră în industria filmului având alte roluri (actrițe, monteuze, asistente de regie etc.) și preiau neintenționat, cât „învață meserie”, tropi sexiști cu tradiție lungă în domeniu.

Un alt efect toxic al faptului că femeile sunt atât de rar încurajate să facă filme (& finanțate și promovate când intră deja în domeniu) e convingerea multor consumatori de film (de ambele sexe) că femeile nu vor sau nu merită să facă filme – nu că nu li se oferă auspicii bune –, atâta vreme cât mare parte din canon e compusă din bărbați. Regizorul Cristi Puiu a scandalizat cinefilii români când, întrebat despre inechitatea de gen, a declarat într-un interviu că, pentru el, femeile au darul de a produce viață pe lângă care ocupațiile artistice par un moft; iar cele care preferă să facă filme eșuează, de regulă, ca mame. (Cine a studiat din unghi feminist piața muncii afirmă cu la fel de multă convingere că productivitatea e corelată negativ cu maternitatea, în sensul că femeile care nasc și cresc nou–născuți își pierd avansul față de bărbați în termeni de experiență de muncă, iar apoi sunt ignorate „cinstit” multă vreme pentru promovări; dar termenii în care pune Puiu problema sunt mult mai scufundați în mistica feminității). Faptul că o asemenea poziționare reușește cel puțin să treacă spre publicare cu aprobarea unui editor e destul de alarmant – arată  cât de puțin se vorbește despre glass ceiling în spațiul cultural românesc.

Sunt multe motive pentru care prezența femeilor în cinema e importantă, dincolo de a primi răsplată echitabilă pentru munca lor și de depășirea vreunui presupus scor al bărbaților cu care concurează, ca să arate că și ele pot. În primul rând, pentru că vorbim despre imaginile femeilor (adică despre felul care apare jumătate din populația globului în filme), dacă tipologiile de femei din film sunt restricționate, înseamnă că nu există role models în aceeași măsură ca pentru bărbați; autoritatea, geniul, curajul sunt asociate în audiovizual cu bărbații, în timp ce aspirațiile femeilor sunt domestice, și această asociere se continuă in real life, ducând la discreditarea profesională a femeilor. În al doilea rând, dacă un mediu de lucru e predominant masculin, integrarea femeilor (fie că sunt regizoare, scenariste, operatoare, actrițe etc.) va fi mai dificilă – și în medii artistice, unde integrarea depinde de afinități și disponibilitatea pentru mentorat, dezechilibrul de gen e cu atât mai grav. Status quo-ul are tendința de a se perpetua indiferent de progresele în alte domenii – pentru a da un exemplu la îndemână, camerele de filmare au devenit mai ușoare și manevrabile încât să nu necesite același grad de anduranță ca în urmă cu câteva decenii, dar procentul de femei care sunt director de imagine nu a crescut copleșitor. E just să recunoaștem că inechitatea de gen se discută în ultimii ani destul de intens – în articole jurnalistice și lucrări academice, la panel-uri organizate de festivaluri de film. De fapt, pare că discuția despre discrepanța de oportunități a luat avânt la nivel internațional mult mai repede decât măsurile efective pentru a o corecta, iar riscul e ca publicul să se desensibilizeze la subiectul inechității de gen mult înainte ca mediul să devină cu adevărat politically correct.

Acest articol-argument deschide o serie de eseuri pe care le vom publica la Acoperișul de Sticlă în săptămânile următoare. Scopul seriei e mai restrâns (deși nu mai umil) decât o analiză feministă a cinemaului ca artă sau industrie sau articularea tuturor formelor actuale sau istorice de inechitate de gen. Vom publica în fiecare zi profilul unei cineaste, de regulă canonice, devenite faimoasă prin asociere cu o anumită mișcare (fie că e vorba de stilul impresionist al primei avangarde cinematografice, că a lucrat la Hollywood sau în mediul mai puțin normativ al cinemaului european). Analiza filmelor ei va fi mai degrabă estetică, adică va avea ca reper categorii valorice deja clasicizate ale cinemaului. Seria e un statement feminist, eventual, în sensul în care demonstrează că mult din ce înseamnă pentru cinefili istoria canonică a cinemaului poate fi repovestită doar prin prisma reprezentantelor, că nu există mișcări prea „masculine” pentru a exclude creativ sau tehnic femeile. Totodată, vrem să evităm stereotipizarea care duce la lectura filmelor făcute de femei punând accent pe mărcile lor de feminitate:  dacă, pentru Catherine Breillat, raportul dintre sexe e central tematic și se cere analizat, pentru Claire Denis sau Germaine Dulac e eventual una din multele grile de analiză posibile. A desconsidera contextul filmului (țara/industria în care e făcut sau Zeitgeist-ul anului în care apare) sau al subiectului său și a privi totul din același unghi e tot o formă de a marginaliza femeile (un reflex care explică, probabil, de ce și cele mai hyped cineaste-femei din circuitul festivalier sunt cele destul de lipsite de complexitate estetică).

Așadar, e o întrebare deschisă dacă toate capodoperele făcute de femei au elemente comune sau se revendică mai degrabă de la genul proxim. De altfel, nici feminismul – ca teorie –  nu e o mișcare centripetă și unitară: problemele femeilor sunt diferite, de exemplu, într-o țară înstărită cu glass ceiling sau într-o țară săracă și/sau în care drepturile femeilor asupra propriului corp sunt limitate; s-au inventat termeni ca misogynoir să denumească forma specifică de sexism care afectează femeile de culoare și nu le afectează pe cele albe; și în fine, orice voce emancipatoare necesită mai mult curaj unde represiunea e mai severă – un film despre atracția sexuală între femei e mild când e făcut în SUA, Franța și Germania față de poveștile din țări în care homosexualitatea e incriminată. Toate aceste lucruri complică lectura gendered a cinemaului, după cum și specia unui anumit film (narativ, mainstream, de avangardă etc.) vine cu exigențele ei. Principalul lucru pe care îl au în comun cineastele despre care vom scrie, așadar, e talentul lor remarcabil, cu forme foarte diferite de expresie.