Trilogia Viviane Amsalem - Anatomia unui chip



Autor: Georgiana Mușat

2017-09-05



În primele minute ale trilogiei, în Dilema lui Viviane Amsalem/Prendre Femme (2004), îi vedem chipul lui Viviane (Ronit Elkabetz), într-un prim plan strâns, astupată de vocile stridente ale unor bărbați. Ea suferă în tăcere, cu ochii căzuți și obosiți, în timp ce fiecare dintre ei încearcă să o convingă să se reconcilieze cu soțul său, Eliyahu (Simon Abkarian). Mai târziu, într-un plan general, vedem bucătăria înghesuită în care se află cu toții, încadrată între un perete și o ușă. Viviane stă la masă, iar bărbații o izolează cu totul. Acest sentiment de sufocare a personajului feminin e păstrat pe tot parcursul filmelor - încercând să scape de un mariaj complet nefericit, Viviane trebuie nu numai să reziste capriciilor soțului, un evreu foarte tradiționalist și tipicar, dar și familiei ei și familiei lui, traseul extinzându-se întregii comunități, de la vecini până la colegii de sinagogă ai bărbatului. Acest parcurs istovitor capătă deseori nuanțe absurde, în care birocrația unui divorț israelian (gett) e atât de încâlcită, încât pare desprinsă dintr-un proces de Kafka. 

Bref, trilogia urmărește să arate multiplele surpări în această societate male-dominated: Dilema lui Viviane Amsalem e o introducere intimistă în ceea ce privește dinamica de putere a cuplului; a doua, 7 zile/Les sept jours (2008), e mai mult despre ipocrizia socială, în care un sitting shiva (o formă evreiască de doliu în care rudele celui decedat se strâng într-o casă și îl jelesc timp de 7 zile) devine o bombă cu ceas pentru familia extinsă a lui Viviane, marcată de minciuni și înșelătorii; ultima parte, Procesul lui Viviane Amsalem/Le procès de Viviane Amsalem (2014), e procesul de divorț propriu-zis, perceput ca o court-room drama. Toate cele trei se desfășoară preponderent în spații închise, interioare înguste, în care mai multe personaje vorbesc simultan. 

Dilema lui Viviane Amsalem

În general, această dominare masculină se reflectă și în felul în care sunt surprinse femeile în prezența bărbaților: obediente și docile. În afara lor, însă, au o realitate complet distinctă. În 7 zile, e destul de clar că personajele feminine sunt mult mai puternice decât bărbații. În timp ce aceștia discută afaceri oblice și încearcă să preia mișelește afacerile decedatului, femeile păstrează urmele unor adultere vechi sau noi care supurează. Bărbații par să fie complet pe dinafara acestor piste. Chiar dacă vorbim despre o lume patriarhală, femeile găsesc întotdeauna portițe prin care să îi fenteze pe bărbați. Până și în Procesul lui Viviane Amsalem, one woman show-ul cumnatei lui Viviane e atât de puternic, încât îi reduce pe jurații febrili la tăcere. 

Cazul protagonistei, însă, trece peste tentativele de ușoară subversivitate ale femeilor din această societate. Macabit Abramson o încadrează într-un model nou de feminitate, în studiul său consacrat trilogiei. Conform lui, Viviane conține o structură dihotomică prin care reușește să-și antreneze atât partea feminină, cât și partea masculină (pe care le numește, generic, the beauty and the beast). Abramson vorbește despre o nuanțare a mitului donnei angelicata - care nu mai e o ființă blondă diafană, ci abundă de forță, o însușire altfel atribuită bărbatului. Or, Viviane conține o fragilitate vizibilă, sub care se ascunde o latură mult mai sălbatică și subversivă ce o ajută să se impună de cele mai multe ori singură în fața bărbaților.

Dilema lui Viviane Amsalem

Viviane pare mult mai emancipată decât femeile din preajma ei, atât vestimentar, cât și printr-o forță imensă de a-și exprima punctul de vedere. Deși Eliyahu tinde să cedeze mai mult decât majoritatea soților (el gătește, el face curățenie, ceea ce reprezintă argumentul suprem pentru suporterii lui), conservatorismul său religios se ciocnește de spiritul liberal și vulcanic al protagonistei, iar mariajul lor este pe butuci. Viviane e profund nefericită, iar în scurtele sale momente de liniște din Dilema lui Viviane Amsalem, se imaginează într-un decor idilic cu un alt bărbat, trăind o iubire liberă, în natură. Într-un fel sau altul, asta aduce aminte de drama lui Madame Beudet (din La Souriante Madame Beudet, r. Germaine Dulac, 1923); deși nu sunt marcate prin supraimpresiuni, insert-urile fanteziste din mintea lui Viviane continuă același parcurs feminist cu cel al lui Dulac. De fapt, claustrarea permanentă în casă a protagonistei interpretată de Elkabetz reprezintă o pistă dramatică în sine, fiind nevoită să se împartă între copii și serviciu - un coafor situat într-un colț din apartamentul și-așa foarte îngust. Momentul în care reușește să iasă în oraș și să se întâlnească cu o fostă iubire e prezentat și el într-o manieră poetică: cei doi stau pe un trotuar, în ploaie, el se întoarce la mașină să-i aducă un sandviș, mâinile lor se ating ușor, el pleacă din cadru, camera rămâne pe Viviane, bărbatul se întoarce apoi și o sărută. E un moment care citează într-un fel In the mood for love (r. Wong Kar Wai, 2000), un film care vorbește despre o iubire reprimată. 

Procesul lui Viviane Amsalem, 2014

Poate că filmul care duce cel mai departe mesajul feminist al trilogiei este procesul propriu-zis, ultima parte, nu numai pentru că are o componentă politică accentuată, vorbind deschis despre procesul de divorț din Israel, în care femeia poate aștepta ani întregi consensul de separare din partea bărbatului, dar și pentru că este filmul care ne apropie cel mai mult de chipul lui Viviane și de suferința sa. În mare parte, filmul e compus dintr-o succesiune de prim plan-uri și încadraturi mai largi, construite ca false POV-uri. Această structură se mulează perfect pe faptul că fiecare martor la apel vine cu versiunea sa obturată asupra căsniciei celor doi. Parcursul procesului e alienant, întins pe 5 ani marcați de elipse. În tot acest timp, chipul lui Viviane e tot mai transfigurat, tot mai obosit, aducând cu cel al Mariei Falconetti din La passion de Jeanne d’Arc (1928). Chiar dacă filmul o găsește deja plecată de acasă, mutată cu rudele sale și încercând să o ia de la capăt singură, soțul său refuză sistematic să îi acorde divorțul, nici după ce petrece o perioadă în închisoare pentru neprezentarea la proces. Această anomalie a sistemului nu face altceva decât să umilească în mod obișnuit mii de femei din Israel care au curajul să ceară un divorț și să-și recapete libertatea.