Abația - BDSF - Interviu cu Manuel Enache, co-editorul revistei Abația



Autor: Mihai Kolcsár

2015-08-05



Între 2002 și 2005, Dan Doboș a publicat o trilogie de romane SF, care au ajuns să fie considerate printre sau dacă nu chiar cele mai bune romane SF românești. Doisprezece ani mai târziu, doi prieteni IT-iști au decis să facă o bandă desenată bazată pe roman.

Dacă urcați la etaj la Cărturești Verona din București, veți găsi secția de benzi desenate dominată de volume manga în limba engleză și romane grafice sau volume Marvel/DC importate. Există însă și câteva titluri în limba română, de cam un an încoace seria The Walking Dead apare lunar tradusă, de curând au apărut traduse numerele întâi din revistele Iron Man, Thor și Deadpool. Iar din această secție în limba română, o parte este dedicată și benzilor desenate sută la sută autohtone, care sunt trei la număr, dacă facem abstracție de cele câteva romane grafice de sine stătătoare: HACHarap Alb Continuă, TFBTinerețe fără bătrânețe și, de curând, Abația.

Prin anii ’90, benzile desenate autohtone existau, și nu doar cele pentru copii. Aveam artiști și cultură. Dar au dispărut și a durat mulți ani până benzile desenate să aibă vreun fel de prezență pe piață. Acum, echipele din spatele celor trei reviste ar putea fi considerate pionierii a ceea ce ar putea deveni o nouă perioadă de aur a benzilor desenate.

Din acest motiv, i-am căutat pe cei de la Abația și am fost încântați când Manuel Enache, editor și unul din cei doi prieteni menționați mai sus, a fost de acord să stea de vorbă cu noi la o bere. Pasiunea sa pentru proiect și pentru genul SF a fost o prezență în sine la masă, iar timp de două ore mi-a povestit despre aceasta cu ochii fixați în ochii mei, dar gesticulând în schimb impetuos din mâini.

De fapt, nici nu am apucat să îi pun prima întrebare și de abia apucasem să pornesc reportofonul, înainte ca el să intre direct în subiect.

 

 

M.E.: Noi am învățat o grămadă de când ne-am apucat de chestia asta. Am pornit-o din pasiune. Bogdan e pasionat de BD, eu de SF.

 Eu am și o poveste cu SF, despre de ce mi-a plăcut. În clasa a cincea, sau ceva de genul, diriginta ne dă să facem o compunere despre emisiunea noastră preferată la TV. La vremea aia era Star Trek: The Next Generation. Eram în fiecare duminică seara lipit în fața televizorului. Mă chemau prietenii la joacă, nu conta, eu eram acolo. Despre asta am scris și compunerea.  Nu vrei să știi, m-a făcut cu ou și cu oțet pentru subiectul ales. Că e pentru copii, că de ce nu am scris despre chestii serioase... Dacă asta m-a interesat atunci! De atunci am citit numai și numai cărți SF. 

Eu am copilărit la Băilești, Dolj, și acolo nu prea aveai surse de entertainment. Decât, poate, fotbalul. Citeai pe ce puneai mâna. Evident, am început cu Jules Verne, împrumutat din biblioteca școlii. Alea cartonate frumos. După care a fost boom-ul ăla, Nemira. Au scos pe banda rulantă. Când primeam bani, mergeam la librărie și luam ce mai apărea.

Apoi am ajuns la Craiova, la vărul meu, care avea o bibliotecă plină de SF. Acolo am trecut la Asimov cu Fundația, Herbert cu Dune – evident, nu ești pasionat de SF dacă nu ai citit Dune –, Arthur C. Clarke, și acolo am descoperit și Abația. 

De fapt, într-un fel de acolo a pornit chestia. Eu încercam să îi fac un cadou vărului meu care se mutase în Franța. Și m-am gândit să nu mă duc cu sarmale și slănină. Am văzut omnibusul Abația editat de Millennium, care arată foarte mișto și au fost scoase și puține, și am reușit să pun mâna pe unul. Și m-am gândit să îl contactez pe Dan Doboș să îl semneze și a fost de acord. I-am povestit toate astea lui Bogdan și m-a întrebat: Ce e cu Abația asta? Nu merge de bandă desenată?” El voia de mult să facă o bandă desenată și căuta material. A luat cartea și m-a sunat noaptea să îmi spună că e exact ce căuta. Ok, atunci,” am zis, hai să căutăm oameni.” Eu nu știu să desenez, el nu știe să deseneze, am căutat un desenator.

 Au fost câteva încercări eșuate cu desenul, până l-am găsit pe Răzvan Chelaru, care a lucrat la benzi desenate prin anii ’90-2000, a câștigat și un concurs. Ne-a făcut câteva schițe care ne-au plăcut. Mai trebuia doar scenariul. Eu citisem cartea de vreo patru ori, Bogdan de două ori, așa că ne-am întâlnit la câteva pahare de bere să scriem scenariul. Am stat de dimineață până după-amiază și am scris scenariul pentru numărul unu. Noi doi. A doua zi, am citit ce am scris și l-am sunat pe Bogdan: Băi, nu prea îmi place ce am scris.” Băi, nici mie.” zice și el. Bag seama că nu prea ne pricepem.” Și am dat sfară-n țară să găsim pe cineva care se pricepe. După câteva eșuări, adică refuzuri din prima, am dat peste o tipă care era interesată, dar nu îi plăcea SF-ul. Și ni l-a recomandat pe Alex, care a terminat UNATC, e pasionat și de benzi, și de SF. Când am citit prima dată scenariul scris de el, am zis Da, așa se face”; nu aveam experiență, dar se simțea că e corect.

 

 

M.K.: Care e ritmul de adaptare a romanului? Cât din text e acoperit de un singur număr?

 

Avem un plan pe nouă sau zece numere pentru primul roman. Nu vrem să facem unu la unu cu romanul. Acolo sunt niște zbateri interioare, anumite concepte sunt prezentate în câte un scurt capitol și acele lucruri am crezut că le putem dezvolta. Numărul doi este despre însămânțarea planetelor. În acest univers, hrana oamenilor este produsă de niște clone care trăiesc pe planete teraformate. Lucruri care în roman sunt puțin neclare. Am dedicat numărul doi să vedem cam ce se întâmplă pe o planetă agricolă, cum sunt influențate clonele prin religie, iar Alex a sugerat niște paralele cu personajele principale.

 Pe de altă parte, banda desenată trebuie să aibă acțiune, să fie mai cu zvâc. Așa că există momente care există în carte, dar noi încercăm să le dăm o turnură mai action. Că altfel e greu... Da, există benzi desenate de atmosferă fără bule de text, dar, pe de altă parte, vrem să facem o chestie pe care noi am citi-o. Asta mi se pare important. Dacă îmi place mie, sunt sigur că mai sunt o grămadă ca mine, cărora le place fix ceea ce îmi place mie.

 Cam asta e povestea revistei. Am ratat să zic de toată emulația asta care ne-a luat prin surprindere. Eu cu Bogdan venim din lumea IT-ului, o lume mai rece, mai strictă procedural. Peste tot unde ne-am dus lumea era entuziasmată. Că e mișto ce facem. Ne-a suprins toată starea asta de bine pe care a generat-o tot proiectul încă din faza We Are Here.

 

De ce greutăți v-ați lovit din momentul în care ați decis să publicați până la primul număr?

 

Chestia asta a fost pornită cam acum un an, cam prin timpul ăsta. Discutam eu cu Bogdan și într-un final ne-am hotărât cam prin august chiar să facem proiectul.

 De ce ne-am lovit? Vai, nici nu pot să zic. În primul rând, de chestia asta cu găsitul de oameni. La un moment dat, părea foarte greu să găsești oameni, să îi strângi în jurul tău și să le transmiți energia asta și în același timp și tu să tragi energie de la ei. Pe de altă parte, la numărul unu am primit un boost foarte mare de la campania de pe We Are Here. Aici mă refer la punctul de vedere financiar. Au fost momente în care simțeam că totul merge ca pe roate. Ne ieșea fiecare chestie și este uimitor. Mai ales pentru mine, care lucrez în IT, unde e o vorbă a programatorilor, că dacă programul pe care l-ai scris merge din prima, înseamnă că ai greșit undeva.

 Lipsa timpului a fost una dintre problemele principale de care ne-am lovit. Dar asta nu e o chestie de care să te plângi în momentul în care lucrezi la o chestie care îți place. Și nouă ne-a plăcut și ne place enorm să lucrăm la chestia asta. Ce ne pare rău e că nu avem mai mult timp să facem mai mult. Cu sponsorii e greu, foarte greu. Mai ales la primul număr. Acolo pare că nu am reușit noi cumva să transmitem energia aia din proiect. Poate că și proiectul e la început. Și poate că și de aici o stare de neîncredere, știi? Alte greutăți? E uimitor, dar altele nici nu îmi vin în cap.

 

Cei din comunitatea BD din România v-au ajutat? Cum v-au primit?

 

Prima dată am vorbit cu Mihai Ionașcu, editorul de la HAC, și a fost mai mult decât bucuros să ne ajute, să ne ofere sfaturi. Am stat mult de vorbă cu el. Ne-a zis unde sunt probleme, la partea de distribuție, la ce să ne așteptăm. E și asta o chestie, degeaba faci un produs dacă nu reușești să-l pui în mâna omului, știi? Pe partea de distribuție încă scârțâie un pic, dar știm unde trebuie să lucrăm să meargă mai bine. Asta iar am învățat-o de când lucrăm în IT; adică în momentul în care știi cum să rezolvi o problemă, problema aia dispare.

 

Apropo de distribuție, unde se poate găsi revista în țară?

 

Aproape la toate magazinele de profil din București. Red Goblin, Manga Shop, mai toate magazinele de profil online. În Immedio, Cărturești, Librarium, rețeaua de distribuție Ringier, care presupune chioșcuri de pe stradă.  Chestia asta cu prezența am încercat să o rezolvăm încă de la primul număr la sfaturile lui Mihai Ionașcu. Asta a fost amust, să fim acolo.

 

Pe Dan Doboș cum l-ați abordat, cum a reacționat la idee?

 

Din punctul meu de vedere, legătura a fost făcută de Bogdan. Eu aveam datele sale de contact, i le-am dat lui Bogdan și el l-a sunat: „Domnule, vrem să facem o bandă desenată după Abația.”  Ok, faceți o bandă desenată. Dar trebuie să facem un contract.” Contractul presupunea o sumă de bani puși jos la început, propusă de noi. Eu sunt convins că a fost o chestie de încercare, să vadă cât de serioși suntem.

 Surprinderea cea mai mare pentru el a fost în secunda în care noi ne apropiam de lansarea primului număr și i l-am trimis în format electronic împreună cu invitația la București, el fiind din Iași, să vină să vorbească la lansare. Și a zis „Băi, surprinzător, chiar a ieșit ceva.” S-a declarat foarte mulțumit de proiect, foarte bucuros. Atât de bucuros încât ne-a zis că ne dă drepturile și pe cărțile doi și trei, după ce epuizăm prima carte.

 Noi avem și o secțiune de povestire SF la finalul fiecărui număr, iar povestea din numărul doi e scrisă chiar de el. Ne-a promis de la început că ne va da și o povestire. Chestia asta cu povestirea de la final a pornit cumva dintr-o frustrare față de SF-ul românesc. Nu știu ce se întâmplă cu el, că scriitori există, știi? De ce nu răsare ceva? Am zis: hai să publicăm, să găsim oameni. Și cele două, trei, patru, hai, cinci pagini de povestire SF pot fi luate ca un bonus pentru cititor, care poate fi ignorat, dacă omul dorește să ignore această parte. Dar am vrut să facem chestia asta.

 

Pe acești autori îi găsiți voi sau sunteți abordați de ei? Dacă v-ar trimite oamenii povestiri, i-ați lua în considerare?

 

Da, dacă primim o povestire, chiar o vom lua în considerare. Desigur, ne-am dori ca, la un moment dat, în viitorul apropiat chiar, să și plătim. Mi se pare normal, dacă e cineva care a creat ceva, să fie plătit pentru chestia asta. M-aș bucura să publicăm pe cineva la început de drum și care ulterior va ajunge să publice o carte de succes. Cum a fost Dan Doboș cu Abația, căci romanul a pornit de la o povestire SF intitulată Pletele Sfântului Augustin, care a plăcut foarte mult, și a făcut să fie contactat de editorul din vremea aia de la Nemira să scrie o carte. De ce nu? Ar putea revista Abația să fie o rampă de lansare pentru scriitori SF.

 

Hai să ne întoarcem puțin în timp în luna mai: Tocmai s-a lansat primul număr, e pe rafturi. Ce feedback ați primit? Cum v-ați simțit?

 

A fost puțin complicat. L-am lansat la Comic Con. Acolo am prezentat revista publicului. „Uite, noi avem o revistuță. Nu avem altceva.” A fost drăguț. Ne-am îmbrăcat în călugări. A fost o surpriză totală. Am anunțat inițial pe Facebook că vom fi acolo, se încheiase campania de crowdfunding și a început să vină lumea. „Ah, voi sunteți. Am citit despre voi pe Facebook. Foarte mișto.” Un plus de energie care ne-a ținut muuuult timp. Cred că încă mai avem și acum energie pozitivă de la evenimentul ăla și de la cuvintele de bine care au venit.

 Ne-am apucat să lucrăm la numărul doi, după o săptămână de semi-vacanță, căci ne consumaserăm foarte multă energie și cu terminarea numărului, și cu Comic Con. De data asta, numărul trei e deja în lucru. Începem să ne impunem ritmul nostru și să fim acolo. Știm unde să lucrăm, ce să facem. Până la urmă, nu ne dorim să atingem perfecțiunea, dar ne dorim să evoluăm. Nu vrem neapărat să avem ditamai succesul, dar să fim îndestul de apreciați, să meargă destul de bine, încât să putem continua.

Sunt unele chestii pe care ți-ai dori să ai timp să le rumegi, să iei decizia corectă. Plus că e challenging, chiar profesional, pentru că tre’ să ne organizăm foarte bine. Am făcut un commitment pentru următorul număr care în momentul de față e pentru 25 septembrie. Apărem o dată la două luni, pe ziua de 25 a lunilor impare.

 

Din momentul în care e gata scenariul, cât durează până e gata revista?

 

O zi și un pic de desenat pe pagină. Depinde de pagină. Unele au detalii mai puține, altele au detalii draconice. Oricum, în colaborarea cu Alex, suntem mult înainte. Noi momentan avem două luni să scoatem numărul trei, iar Alex deja lucrează la numărul patru, având oricum și un plan schițat. Până apare numărul trei, scenariul la numărul patru este foarte bine pus la punct.

 

După ce terminați cele nouă numere plănuite să cuprindă primul roman, aveți de gând să le scoateți pe toate într-un singur album?

 

Da. Ne dorim. Depinde și de cerere. Este un plan, un gând, o dorință. Ne-am dori să fie și un pic re-redactat. Să venim peste ce avem aici și să aplicăm ce am învățat și ce vom mai învăța. Uite, de exemplu, la primul număr am primit mult feedback pe bulele de dialog. Că nu sunt poziționate bine față de personaje, că nu au consistență stilistică. Îți dai seama câte am învățat de la primul număr. Am schimbat și culoarea de fundal de la negru, cum era în primul număr, la alb. Inițial credeam că negrul e mai potrivit, dar ne-am dat seama că albul are alt feeling, altfel arată, altfel se vede. Toate detaliile astea le-am schimba dacă am scoate albumul.

 

Tu ce preferi? Un graphic novel, un album cap-coadă sau revista?

 

Eu, care sunt implicat în proiect, aș alege revista, și îți spun de ce. Dacă tu mi-ai spune acum că te apuci de un graphic novel și are un subiect care mă atrage, aș fi ofticat să îmi zici după aia că îl pot citi abia peste un an jumate. Aș prefera să îmi dai câteva pagini, acolo, să le pot citi pe parcurs. 

Plus că, dacă scoți revista, ai un avantaj: evoluție. Scoți revista, primești feedback. Asculți și știi unde să îmbunătățești. Altfel s-ar putea să fie un one-shotpe care să dai chix. Pe de altă parte, cred, publicul e diferit. Publicul românesc e mai axat pe chestia asta, și benzile desenate importate din străinătate se vând mai bine în volume.

 

Pentru cineva care ar dori să scoată o bandă acum în România, ce sfaturi ai?

 

În primul rând, să se gândească dinainte și să fie conștient de faptul că îi mănâncă foarte mult timp. Un editor la primul proiect se poate considera un finanțator, dă bani scenaristului, desenatorului, tipografiei și gata. Dar nu e de ajuns, îi trebuie un plan editorial. 

Pe de altă parte, știu că sunt foarte mulți care cred că pot face chestia asta singuri. Eu nu cred. Ori ești bun ca desenator, ori ești bun ca scenarist, ori ești un bun vânzător. Sunt patru aspecte ale producției, să zicem: scenariul, plus desenul și culoarea, sunt partea artistică, banda desenată fiind considerată a noua artă, iar pe cealaltă parte sunt aspectele de marketing și de vânzări. Undeva, cineva care se apucă singur de chestia asta îți garantez că va rata cel puțin unul dintre ele. Eu cred că fiecare este important. Cineva care se apucă acum să facă chestia asta trebuie să se evalueze pe sine și să-și dea seama ce poate să facă într-un proiect din ăsta, dar trebuie să fie conștient că are nevoie și de celelalte persoane.

 Trebuie o foarte bună planificare. Trebuie să știi exact unde vrei să ajungi și care sunt pașii până acolo. Dacă nu știi chestia asta, te poți pierde în detalii, sau poți să ratezi unele detalii. Nu trebuie să îți fie frică să faci chestia asta, nu.

 Toată chestia asta trebuie să meargă într-o colaborare care să meargă ca unsă. Eu cu Bogdan nu am fi făcut nici atât cât am făcut, și nu considera că am făcut foarte mult. Putem sta de vorbă după numărul 5-6 și atunci, da, atunci am făcut ceva. Dar nu la numărul doi; este încă în faza de proiect, este încă în faza de muncă intensă de a pune pe roate o mini-mașină. Pentru că așa tre’ să fie, o mini-mașinărie. Deci revin, nu am fi putut face mare lucru. Eu nu m-aș fi descurcat fără input-ul lui Bogdan. Nu am fi putut face nimic fără Răzvan, fără Alex Vizitiu, fără Eugen Bețivu. Nu ar fi ieșit așa de bine fără Mirabela Dinu, care se ocupă de partea de PR și de Social Media, nu am fi putut face nimic fără Alex Bloju, care nu apare mai nicăieri, dar el e redactorul, el ne pune revista, îi dă o formă. Faptul că chestia asta pe care o ții în mână arată a revistă i se datorează lui. Baza e o echipă în care fiecare om are părticica lui și o face cât de bine poate. Tot timpul e loc de învățat.

 

Să sărim puțin și în viitor vreo doi-trei ani: ați terminat proiectul Abația, ce ar urma? Veți rămâne în domeniu?

 

Ne place domeniul, chiar dacă venim din IT. Tangența noastră cu BD se făcea doar prin ce am citit. Cred că publicul trebuie educat. Publicului i-ar plăcea dacă ar pune mâna pe mai multe reviste, dacă ar apuca să citească. Pe unii poate că îi împiedică prețul, pe alții, poate, accesul. Dar, cu cât sunt mai mulți, cu atât prețul poate fi mai bun și accesul poate fi mai mare. Deci creșterea oricum e organică. Nu pot să mișc lumea să citească. Cert este că e o metodă de a scăpa, de a evada în lumea imaginației. Acolo pot fi lumi cu adevărat senzaționale. Îți dezvoltă imaginația, îți dezvoltă pasiuni. Da, noi suntem în domeniul SF, dar pot fi și alte chestii. Poți scoate noul Sherlock Holmes. Trebuie să crească în România. Și e uimitor că fenomenul ăsta nu a crescut foarte tare, pentru că în Serbia, în Bulgaria, este mult mai prezent decât la noi. Undeva, ceva s-a întâmplat. Probabil că trăim într-o epocă, în niște ani în care ceva nu e bine. Și trebuie să fie bine. Cum spun și fanii Star Trek, trăim în cea mai neagră perioadă a omenirii din ultimii 50 de ani, pentru că acum nu rulează nici un serial Star Trek. La fel și la noi cu banda desenată. E ceva în neregulă.

 Sunt oameni care citesc, dar sunt puțini. Mă uitam la vânzări la Abație, sunt concentrate în orașele mari. În orașele mici, de ce nu? Sunt și acolo copii, tineri. E un pic anormal. Acolo ne văd peste trei-patru ani, undeva într-o normalitate care, la rândul ei, ne poate permite să comparăm benzile desenate din afară cu cele românești. Pentru că, acum, fiecare se descurcă cum poate. Ne putem considera profesioniști cât vrem, dar în momentul în care am lucrat doar la câteva reviste, nu suntem profesioniști.

 

De ce e nevoie de Abația pe piața românească?

 

E nevoie de bandă desenată pentru că există prea puțină. E ceva. Ce pana mea?! Un fel de frustrare. Ca să extrapolez, să exagerez: e ca și cum ai descoperi că, în țara asta, lumea nu se uită la film. „Băi, voi ce-aveți?”. Dacă nu v-ați uitat la filme pentru că citiți cărți foarte multe, ok, respect. Dar e o descoperire din asta.

Filmele sunt foarte populare, cărțile nu sunt, revistele glossy-glossy de femei se cumpără în draci, deci până la urmă și presa scrisă e acolo, nu e, foarte, dar e. De ce bandă desenată, nu? E o întrebare la care eu nu am răspuns. Poate voi avea răspuns peste câțiva ani de zile. E ciudat și trebuie să fie.

 Publicul din România consumă film – piratat, dar consumă. De ce nu ar consuma și bandă desenată? Și, pe de altă parte, scuză-mă, Abația costă 10 lei, o dată la două luni. Asta înseamnă nici cât un pachet de țigări, o dată la două luni. Nu mi se pare extraordinar de mult. Da, sunt doar 30 de pagini de număr, poate ți se pare că nu primești foarte mult, dar primești. Cel puțin legat de Abația, primești felul în care ne-am imaginat noi că sunt personajele respective – poate că ai citit cartea, poate că nu ai citit-o, poate că o vei citi.

Asta zic eu, care m-am apucat de citit benzi desenate de foarte puțin timp. Dar, când am început, parcă eram drogat, hipnotizat, nu am putut să fac nimic altceva până nu am citit totul din primul volum pe care am pus mâna.