Girls on Film - Personaje feminine neconvenționale



Autor: Irina Trocan, Alexandru Vizitiu, Georgiana Muşat, Alexandra Para, Alex Mircioi, Flavia Dima

2017-05-03



Dorothea - 20th Century Women (r. Mike Mills, 2016)

În 20th Century Women de Mike Mills, Dorothea (Annette Benning) e o mamă single care crește un băiat adolescent la sfârșitul anilor '70. E dintr-o bucată când vorbește despre ea (că i-a fost greu să se îndrăgostească like forever și că nu se gândește la cât e de fericită pentru că probabil doar ar constata că nu e) și e emoționant de pierdută când trebuie să ceară ceva de la alții sau trebuie să respecte nevoile/intențiile lor când nu coincid cu ale ei. E o femeie liberă, cu bune și cu nevroze, cum rar vezi în cinema, și Benning îi dă o căldură radiantă care o face ușor de îndrăgit așa-cum-e-ea. (Irina Trocan)

 

Donna - Obvious Child (r. Gillian Robespierre, 2014)

Obvious Child, un film revigorant pe o temă atât de obosită ca sarcina accidentală post-beție, are tot ce lipsește în Knocked Up (r. Judd Apatow, 2007) – și asta include o protagonistă care e mai mult decât proiecția unor frici masculine. Donna (Jenny Slate) e stand-up comedian și trece printr-o despărțire urâtă care, printre altele, o face unfunny și insensibilă (dacă vi se pare la un moment dat antipatică, înțeleg și asta). Are un hook-up cu un băiat cu suflet mare care ar fi Făt-Frumos-ul altor comedii (mai) romantice, dar aici prima ei grijă e cum să se scape de el. Când își dă seama că e însărcinată (de la primele simptome, ca o fată educată și anxioasă), se confruntă cu probleme pe care nu și le-a mai pus înainte, dar nu trece prin revelația-clișeu a altor filme în care protagonistele erau mame cu vocație dintotdeauna, doar că încă nu o știau. (Irina Trocan)

 

Maria și Maria – Sedmikrásky (Margarete, r. Vĕra Chytilová, 1960)

Figurile centrale ale filmului Sedmikrásky (unul dintre cele mai faimoase producții ale Noului Val Cehoslovac și foarte posibil cel mai faimos film al Vĕrei Chytilová) sunt două rebele (numite în scenariu ca Maria I, jucată de Jitka Cerhová, și Maria II, jucată de Ivana Karbanová), două agente ale haosului, proto-punkiste. În secvența care fixează teza filmului – date-ul cu un ins menit să simbolizeze bărbatul comunist prototipic (carevasăzică, este plictisitor, sec, dureros de conservator și se vrea autoritar pentru a-și acoperi impotența generală) – cele două distrug etablishment-ul și bunele maniere. Ca marea majoritate a filmelor subversive ale Noului Val Cehoslovac, Sedmikrásky a stârnit tot felul de controverse și i-a oripilat pe cei de la putere; în cartea Avant-garde to New Wave: Czechoslovak Cinema, Surealism and the Sixties Jonathan Owens rezumă discuțiile, eseurile și opiniile intelectualilor cehi (unii de stat, alții nu) la două întrebări: „aceste fete sunt oare practicante feministe de satiră gonzo sau sunt fete rele care cer să fie pedepsite? Sunt ele oare agentele sau obiectele tezei acestui film?”.

Bineînțeles că mesajul filmului este clar de la primul cadru cu Mariile – în care acestea se mișcă și scot sunete ca marionete într-o piesă de teatru cu păpuși –  la ultimul – în care enunțul „acest film le este dedicat celor a căror singură posibilitate de revoltă este un fleac” este întipărit pe ecran. Tema filmului este eliberarea (de un sistem politic sufocant, de patriarhatul conservator, de o societate rigidă), iar Maria și Maria sunt două dintre marile (și printre cele mai curajoase) rebele ale cinemaului. (Alexandru Vizitiu)

 

Anna – Les rendez-vous d’Anna (r. Chantal Akerman, 1978)

Anna este un personaj într-atât de inspirat de figura lui Akerman, încât regizoarea belgiană aproape că şi-a imprimat fizionomia pe faţa lui Aurore Clément. Peregrinările regizoarei din film, întâlnirile pasagere cu tot felul de indivizi – iubiţi, prieteni, mama ei – construiesc o entitate solitară, aproape imaterială, justificând jocul minimalist în manifestări al lui Clément. Sunt greu de uitat chipul palid al Annei, buclele naturale blonde şi ochii ei trişti. Şi tot greu de uitat e întâlnirea dintre Anna şi mama ei, un personaj sentimental şi vulnerabil, în contrast puternic cu forţa dezarmantă a Annei. Cele două feţe complementare ale feminităţii – una delicată şi alta războinică – se unesc şi petrec o noapte împreună, goale sub cuvertura patului de hotel. Incestul ne trece prin minte, dar nu se vede pe ecran. Dincolo de întâlnirea cu mama ei, Anna mi-a mai rămas în minte, cu toate caracteristicile fizice enumerate mai sus, privind pe geamul trenului, închisă undeva în mintea ei, sau dimpotrivă, atât de prezentă încât şi-a asumat rolul de observator discret al „realităţii”. (Alexandra Para)

 

Dona Clara - Aquarius (r. Kleber Mendonça Filho, 2016) 

Clara (Sonia Braga) are 65 ani, e critic de muzică pensionat, văduvă și bunică neconvențională, care-și permite să aibă o viață independentă și detașată, să flirteze cu salvamari și să aibă one night stand-uri ocazionale fără remușcări (toate astea fără ca vreodată să fie o persoană lipsită de principii). Femeia trăiește o viață care pulsează în tot apartamentul ei și în toate outfit-urile ei colorate; scenografic vorbind, locuința ei are alura unui muzeu cool al anilor ’80, cu vinyl-uri de colecție. De altfel, casa pare să fie un artefact al unei civilizații care a dispărut - în jurul său se construiesc treptat zgârie-norii futuriști, pe când ea se încăpățânează să se conserve în timpul său și să păstreze intactă memoria unui loc transmis din generație în generație. În momentul în care niște magnați încearcă să o convingă să se mute (după ce rămâne chiar singura din imobil care refuză să facă asta), se transformă într-o leoaică reacționară greu de stăpânit. Personajul e minunat nu numai pentru că e atât de bine conturat și ancorat în timpul său, ci și pentru că vorbește despre o femeie care e încolțită din toate părțile de bărbați care își exercită puterea în mod abuziv și are tăria să li se opună singură, against all odds. (Georgiana Muşat)

 

Cheryl Strayed – Wild (r. Jean-Marc Vallée, 2014) 

 

Filmele hollywoodiene făcute special pentru Oscar-uri nu sunt neapărat un etalon pentru progresivitate sau complexitate în materie de construcţie de personaj (feminin cel puţin), ci, mai degrabă, relevă dezechilibrele societăţii pe care vor să o reprezinte – mostly male, mostly white, mostly straight, mostly middle class. În Wild, Jean-Marc Vallée nu se eliberează total de acest zeitgest, dar reuşeşte măcar să propună un personaj principal feminin ceva mai ieşit din tipar. Filmul spune povestea lui Cheryl Strayed (Reese Witherspoon) o femeie care, încercând să-şi revină după o dependenţă de droguri şi un comportament auto-distructiv care au generat o serie de aventuri extramaritale, pleacă într-o călătorie pe Pacific Crest Trail încercând să se (re)descopere şi să treacă peste traume. 

Într-o tradiţie cinematografică în care scenarişti şi producători se chinuie să facă fiecare personaj uşor de plăcut şi/sau înţeles, Cheryl este pe de o parte inaptă (în drumeţie) şi pe cealaltă autodistructivă (în flashback-uri). Una dintre primele secvenţe ale filmului ne-o arată pe protagonista smulgându-şi o unghie însângerată de pe picioarele distruse de nişte bocanci inadecvaţi - încă de atunci e clar că Cheryl nu o să fie genul de femeie cosmetizată pentru plăcerea (vizuală a) membrilor Academiei. Deseori, structura narativă eliptică (împrumutată din Vagabond-ul lui Agnès Varda din 1985) îi lasă mai multă intimitate personajului decât ar avea în mod normal într-un scenariul conceput pe structura hollywoodiană – nu totul ne este clar în fiecare moment. Mai mult, naraţiunea, fără să fie alcătuită doar din personaje feminine, păstrează ca nucleu  interioritatea feminină şi analizează interacţiunea dintre femei – Cheryl şi prietena ei cea mai buna, Aimee (Gaby Hoffmann), Cheryl şi mama sa (Laura Dern) sunt doi pivoţi importanţi în structura narativă plină de flashback­-uri. (Alex Mircioi)

 

Frances Halladay – Frances Ha (r. Noah Baumbach, 2013)

Cred că un personaj ca Frances (Greta Gerwig) este neobișnuit tocmai pentru că descrie o persoană foarte obișnuită – sau, cel puțin una care poate părea aşa pentru orice persoană de 20+ de ani care-și duce veacul în acest deceniu. Are probleme cu chiria, nu-și găsește de muncă în domeniul studiilor, simte că prietenii ei îşi tin mai bine vieţile în propriile mâini, în timp ce ea pică în tot felul de capcane impulsive (vezi vacanța de două zile la Paris plătită cu cardul de credit). Dincolo de faptul că drama ei este foarte relatable, Frances nu se încadrează în niciuna din tipologiile clasice ale personajelor feminine (mironosița, femeia fatală/independentă, the girl next door, inaccesibila, etc.). E împiedicată și aeriană, repezită și copilăroasă, spune tot ce-i trece prin cap și nu se teme să se strâmbe sau să gesticuleze nebunește – pe scurt, n-are pic de misticism feminin. E complet umană. (Flavia Dima)